***

 Secretul lui Antonio Stradivari, cel mai faimos lutier din istorie, decedat pe 18 decembrie 1737

În lumea instrumentelor cu coarde, puține sunt la fel de apreciate ca Stradivarius. Creatorul mărcii a fost Antonio Stradivari, un lutier neobosit din Cremona care a realizat aproape 1.200 de instrumente de-a lungul celor peste 70 de ani de muncă.

De fapt, o mare parte din succesul său se datorează unui alt lutier (producător de instrumente cu coarde) mult mai puțin cunoscut, dar la fel de important: Nicola Amati, cel mai ilustru membru al unei familii de lutieri din Cremona.

Stradivari a lucrat ca ucenic al lui Amati, dovadă fiind inscripția de pe primul instrument cunoscut pe care l-a realizat Stradivari, când avea 22 de ani: Antonius Stradivarius Cremonensis Alumnus Nicolaij Amati, Faciebat Anno 1666 (Realizat de Antonio Stradivari din Cremona, student al lui Nicola Amati, în anul 1666).

În anul următor, Stradivari a intrat singur în afaceri și și-a deschis propriul atelier, deși primele lui instrumente – dintre care doar vreo 20 s-au păstrat – urmează în mod clar metodele de proiectare și fabricație ale maestrului său.

La moartea lui Amati, în 1684, fiii acestuia au moștenit afacerea, dar băieții nu au avut talentul tatălui lor și, din acel moment, majoritatea comenzilor i-au revenit lui Stradivari.

Între timp, acesta devenise cunoscut drept „cel mai bun discipol al lui Amati”. Stradivari a perfecționat continuu stilul învățătorului său, până când a dezvoltat un stil propriu.

Celebrul lutier era un muncitor neobosit: a trăit până la 93 sau 94 de ani (nu se cunoaște exact data nașterii, care s-a petrecut fie la sfârșitul anului 1643, fie la începutul anului 1644) și a lucrat mai mult de 70 de ani, potrivit Enciclopediei Britannica.

A murit la 18 decembrie 1737 și, deși în ultimii ani a delegat o parte din producție către doi dintre fiii lui – Francesco  și Omobono –, până la sfârșitul vieții s-a ocupat cu supravegherea instrumentelor care au ieșit din atelier.

Se estimează că, în această lungă carieră, a realizat aproape 1.200 de instrumente, majoritatea viori, deși a realizat și violoncele, contrabasuri, lăute, mandoline, harpe și alte instrumente mai puțin cunoscute, cum ar fi teorba și viola da gamba.

Dintre toate, s-au păstrat aproximativ 450 de viori și alte 200 de instrumente, conform estimărilor colecționarilor și restauratorilor.

Instrumentele Stradivari – mai ales viorile – sunt unele dintre cele mai apreciate printre muzicieni, pentru sunetul excelent și robustețea lor.

Secretul este, în general, considerat a fi în lacul folosit, deși există numeroase teorii despre un „ingredient magic” necunoscut, care l-a transformat pe Antonio Stradivari în cel mai bun lutier.

Studiile științifice din ultimele decenii converg spre un anumit consens asupra misterului: conform acestora, a fost vorba despre un amestec de compuși minerali din munții Cremonei, pe care Stradivari l-a aplicat pe lemn înainte de a-l lăcui.

După o perioadă de expunere la acest amestec, lemnul se cristaliza parțial, rezultând o placă mai puțin poroasă, ce crea un sunet mai puternic, precum și o protecție împotriva deteriorării, mucegaiului și paraziților.

Au existat, de asemenea, multe dezbateri cu privire la calitatea specială a lemnului pe care l-a folosit, provenind din molidul de pe Valea Fiemme (actuala provincie Trentino), care are o rezonanță deosebită.

O legendă populară, dar neîntemeiată, susține că Stradivari aducea el însuși buștenii din munți, rostogolindu-i în pantă pentru a-i alege pe cei despre care credea că sună cel mai bine.

Realitatea este mai puțin distractivă, dar are mai mult miez științific: Antonio Stradivari a trăit în așa-numitul „minim al lui Maunder”, o perioadă cuprinsă între anii 1645 și 1715, caracterizată printr-o reducere a luminii solare, o scădere generală a temperaturilor și o creștere a precipitațiilor.

Aceste caracteristici climatice au dus la apariția arborilor din care el și alți mari lutieri ai epocii au obținut lemn deosebit de dens și de elastic, ideal pentru confecționarea de instrumente cu arcuș.

Încă din timpul vieții lui Antonio Stradivari, instrumentele Stradivarius au fost apreciate nu numai de muzicieni, ci și de colecționarii de artă, care le afișau ei înșiși sau le împrumutau celor mai buni muzicieni.

Stradivarius

Trebuie spus, totuși, că în prezent instrumentele lui Stradivari nu mai sună exact ca în vremea lor, deoarece majoritatea pieselor din care sunt compuse au fost schimbate sau reparate de-a lungul anilor și doar plăcile de sunet au rămas aceleași de la fabricare.

Fiecare instrument are un nume care îl deosebește de celelalte: cel mai faimos este, cu siguranță, Mesia, o vioară fabricată în 1716 și expusă astăzi la Muzeul Ashmolean din Oxford, considerată singura piesă care se păstrează în starea inițială, fără să fi suferit vreo modificare. A fost folosită de foarte puține ori, ultima dată în 1940.

De asemenea, sunt remarcabile vioara Dubois, din 1667, cel mai vechi instrument Stradivarius folosit în concert, și Arpetta, singura harpă Stradivarius care s-a păstrat până azi, deținută acum de Conservatorul din Napoli.

Rare sunt colecțiile care pot fi numite astfel, deoarece instrumentele Stradivarius se găsesc în întreaga lume.

Antonio Stradivari Stradivarius

Două dintre cele mai faimoase, ambele accesibile marelui public, sunt cele ale Muzeului Palatului Regal din Madrid (compus din două viori, două violoncele și o violă) și cea a Bibliotecii Congresului Statelor Unite (compusă din trei vioare, un violoncel și o violă).

Și, datorită importanței sale practice, trebuie menționată și colecția Nippon Music Foundation, formată din 15 viori, trei violoncele si o violă.

Este una dintre cele mai mari colecții de instrumente Stradivarius, pe care fundația le împrumută gratuit celor  mai buni muzicieni din lume.