***

 MARI IUBIRI:

OSCAR WILDE ȘI CONSTANCE LLOYD (HOLLAND)

,,Ție îți este dedicată Catedrala. Celelalte capele individuale sunt pentru alți sfinți…”

Londra anului 1880 era un oraș unde o femeie putea să își creeze o viață proprie din punct de vedere social, intelectual și artistic. Școlile de arte și galeriile au început să fie pline de femei tinere care nu mai erau dispuse să facă pe muzele, ci care aveau dorința de a crea. Pentru femeile din clasa de mijloc care nu erau obligate să lucreze sau să se mărite cu aristocrați, arta le oferea împlinire pe plan intelectual și posibilitatea unei cariere.

Aceste femei era încurajate de către Aesthetics, un grup social influent, care includea pictori, precum James MacNeil Whistler și Dante Gabriel Rossetti, actrița Ellen Terry și poetul Charles Swinburne. A fost un cerc în care tânăra Constance Lloyd s-a simțit atât captivată, cât și sedusă de către o stea în devenire, criticul și poetul Oscar Wilde, prima celebritate a culturii pop a secolului 20.

Viața lui Constance cu Oscar nu a fost simplă- cu puțin peste 10 ani au fost considerați cel mai faimos cuplu londonez din lumea literară- când, în 1895, viața secretă pe care Wilde o avea cu Lord Alfred ,,Bosie” Douglas a ajuns publică, prima dată într-un scandal al calomniei, iar mai apoi într-unul al sodomiei criminale, care l-a trimis pe Wilde la închisoare timp de 2 ani.

Dar, așa cum ne aduce la cunoștință Franny Moyle în ,,Constance: Viața tragică și scandaloasă a doamnei Oscar Wilde”, Constance Lloyd a fost o femeie creativă, neînfricată, modernă și cu simțul umorului atunci când l-a cunoscut pe Wilde, dar și după ce s-a separat de el.

Cu o avere promițătoare moștenită de la bunicul ei, Constance Lloyd și-a permis luxul de a privi căsătoria drept o alegere. În toamna lui 1880, tânăra în vârstă de 21 de ani trăia sparat de mama sa, experimentând viața din Londra cu adevărat pentru prima dată. I-a scris fratelui ei: ,,Nu pot spune că prefer viața de care am parte acum. În caz că nu mă mărit, nu voi trăi cu Auntie toată viața mea, va trebui să fac ceva… Vreau ceva specific care mă va opri din visatul continuu până a ajunge în punctul unei morbidități perfecte.”

Londra anului 1880 era un loc unde femeile puteau să cutreiere libere printre anumite cercuri artistice, în special printre Aesthetics. Galeria Grosvenor a primit cu brațele deschise atât femeile cât și prietenii lor să converseze cu artiștii și câteodată să își dezvăluie propria artă. Primul restaurant londonez pentru femei, Dorothy’s, a fost deschis pe aglomerata stradă Oxford cu o propunere radicală- un loc pentru femei în care să stea și să mănânce singure.

În aceste locuri noi, Constance a găsit femei și bărbați cu aceleași mentalități creative și cu care putea conversa la un nivel social, dar și intelectual. În primele ei scrisori către Oscar, ea a îndrăznit a fi în dezacord cu opiniile sale privind arta: ,,Îmi e teamă să îți spun, dar nu sunt de acord cu opiniile tale legate de artă, iar eu susțin că nu există artă perfectă fără moralitate perfectă, în timp ce tu consideri că sunt două lucuri distincte și separabile.”

Când s-a măritat cu Oscar, Constance a cunoscut doar partea creativă a vieții boeme – partea sexuală a rămas domeniul lui Oscar, prima dată cu femei, apoi într-un mod extrem de pasional, cu bărbați.

În 1882, pasajul din ,,Actul Drepturilor Femeilor Căsătorite” a adus o îmbunătățire față de drepturile precedente care nu erau existente din punct de vedere legal. Când Constance s-a căsătorit cu Oscar în 1884, o femeie putea acum deține, cumpăra sau vinde bunuri, era responsabilă de propriile sale venituri și era propria ei entitate legală, separat de soțul ei (în 1858, Isabella Robinson, acuzată de adulter, nu a fost nici măcar lăsată să fe prezentă la tribunal pentru divorț- singura ei voce era jurnalul său, citit cu voce tare de către tribunal.)

Într-o scrisoare imediat după logodna lor, Constance era flatată de iubirea primită: ,,Cum să pot să îți răspund la scrisori, sunt mult prea frumoase pentru oricare dintre cuvintele mele, tot ce pot să fac este să te visez cât e ziua de lungă… Dacă ai avea cristalul magic nu ai vedea nimic în afară de imaginea ta preaiubită pentru eternitate, iar în reflexia ochilor mei, dragostea mea pentru tine.”

Dar în decursul următorilor 10 ani, Constance și Oscar au avut parte de o viață plină de faimă și tristețe domestică. Cuplul a avut 2 copii imediat după nuntă, dar în timp ce Constance se afla în travaliu, și unul foarte dificil avut la cea de a doua sarcină, Oscar a început să reflecte asupra vieții lor sexuale și romantice împreună. I-a scris unui prieten: ,,Am amintiri romantice și dorința romantismului-atât. Cele mai fierbinți momente de extaz ale noastre sunt de fapt umbre subtile a ceea ce am simțit altundeva, sau a ceea ce tânjim într-o zi să simțim… Câteodată cred că viața de artist este o lungă și dulce sinucidere, și îmi pare extrem de rău că este așa.” 

Prin faptul că acesta își împărțea devotamentul în căsătorie și plăcerile sale romantice, Oscar și Constance au avut parte de o relație care depășise cu mult definiția a ceea ce însemna să fii independent și a ceea ce însemna să fi solitar. Constance a devenit o campioană a reformelor rochiilor și un lider nominal a noii reviste dedicată femeilor a lui Oscar, în care acesta afirma că ,, ar trebui să cupindem o gamă mai largă, dar și un punct de vedere foarte clar, să nu ne preocupăm în principiu doar cu ceea ce poartă femeile, dar cu ceea ce gândesc și cu ceea ce simt.” Admiratorii mai puțin generoși o considerau pe Constance drept o fanatică, pentru că își băga nasul în orice cauză la modă, de la dreptul femeilor de a vota și modă, până la spiritualism.

Poate că interesele ei erau aproape fără margini, deoarece nu era o femeie măritată convențional, ca restul soțiilor de pe atunci și ea pur și simplu nu a trăit o singură viață, dedicată complet treburilor casnice. Oscar i-a arătat căile unei iubiri divizate, pe cât de eliberatoare sau dureroasă ar fi putut fi. Nu există nicio îndoială că marele dar excentricul scriitor a iubit-o, pentru că ea era, pe bună dreptate, o femeie care merita atenția oricărui bărbat: poliglotă (vorbea franceză, italiană), picta, scria – printre altele și cărți pentru copii, era inteligentă, spontană și cu un deosebit simț al umorului.

Dar acest cuplu boem a apucat destul de repede pe căi periculoase, crezând prea mult în libertate și petrecând prea mult timp unul departe de celălalt. La un an după căsătorie, Wilde se confesa unui prieten despre faptul că sentimentele intense pe care le nutrise la început în legătură cu soția lui se transformaseră într-o „mixtură curioasă de ardoare și indiferență.” Fire intuitivă ca orice femeie inteligentă, Constance trebuie că observase predilecția soțului ei spre bărbați tineri.

„Portretul lui Dorian Gray” (1890) a incitat îndeajuns spiritele datorită atenției pe care scriitorul o acorda frumuseții masculine, dar Constance, după cum notează Moyle, a păstrat aparențele, declarându-se „imună la insinuări”. După nașterea celor doi fii, Cyril și Vyvyan, Constance a început să călătorească, frecventând o prietenă mai în vârstă decât ea cu care își petrecea săptămâni întregi, dar a rămas încă dedicată soțului ei și deosebit de mândră de succesul lui scriitoricesc.Constance a trăit la granița dintre ceea ce era la modă și ceea ce era acceptabil. O campioană a drepturilor femeilor, și-a folosit titlul de regină a societății literare din Londra ca reformele sociale și politice să devină realitate.

Asta până în preajma anilor 1890, când lucrurile s-au precipitat odată cu intrarea în scenă, destul de abrupt, a Lordului Alfred Douglas, care a avut un efect extrem de nociv asupra lui Wilde, intrând în viața lui ca fan mai întâi, apoi ca iubit, în final ca distrugător. Îndrăgostit de frumusețea acestui dandy, Oscar a intrat, pe nesimțite, sub zodia unei fatale dependențe.

În a doua carte de basme a lui Oscar, Constance a fost surprinsă să citească dedicația lui către ea: ,,Catedrala îți este dedicată ție. Capelele individuale sunt pentru alți sfinți… Lumânările care ard pe de o parte și de alta a altarului nu sunt la fel de luminoase sau de încântătoare precum marea lampă a altarului de aur, iar acela are o inimă minunată dintr-o flacără neliniștită.”

Ascultați și Soțul ideal

Pe de altă parte, trebuie să ne gândim și la faptul cî Wilde era sfâșiat între două contradicții, dragostea (sau ce mai rămăsese din ea) pentru soția lui și manipulatorul, lacomul, răsfățatul, adorabilul, egoistul „Bosie” (termen din argou, semnificând în traducere „stăpânul/șeful”). Cel din urmă a câștigat, trăgând după el numele, notorietatea, destinul lui Wilde, și, implicit, pe cel al lui Constance. Procesul împotriva tatălui lui Bosie, Marchizul de Queensberry și implicarea lui Oscar – condamnat pentru „indecență” la doi ani de muncă silnică – au creat o prăpastie de nedescris între acel trecut promis strălucitor al unui scriitor de geniu și un viitor decent. Cu toate eforturile soției lui, numele lui Wilde n-a putut fi reabilitat, scriitorul căzând în dizgrație, iar ea a trebuit să ia calea exilului și să-și schimbe numele, devenind Constance Holland.

Drama s-a terminat în note extrem de triste, degenerând în certuri nesfârșite pe tema banilor și a reproșurilor reciproce. Constance a murit la 39 de ani, după o operație pe care a făcut-o la Geneva. După doi ani, murea și Wilde, după ce, vizitându-i mormântul, a scris cu amărăciune: „Viața este un lucru teribil.”

În ceea ce-l privește pe maleficul Bosie, reproșul pe care i l-a făcut lui Constance ar putea tăia respirația oricărui om de bun simț: „Dacă ea (Constance n.n) l-ar fi tratat cum trebuie și ar fi stat lângă el, cum ar fi făcut o soție bună, ar fi iubit-o până la sfârșitul vieții lui. Desigur, și ea a suferit mult și merită compasiune, dar a căzut dramatic din înălțimile la care s-ar fi putut ridica.”

Franny Moyle nu insistă nici asupra scăpărilor pe care Constance le-a avut ca mamă, nici oarba ei încredere ca soție, ci ne lasă să desprindem, din portretul pe care i-l face, imaginea unei femei strălucitoare, care a avut neșansa de a se îndrăgosti de omul greșit – pe care, în ciuda tuturor vicisitudinilor destinului, l-a iubit cu aceeași intensitate. Tragic.