***

 

In ziua a douăzeci şi cincea a acestei luni, prăznuim NAŞTEREA după trup a DOMNULUI, DUMNEZEULUI şi MÂNTUITORULUI nostru Iisus HRISTOS.

A jungând la apogeul domniei sale, după ce a supus toate popoarele lumii cunoscute unei singure stăpâniri, Cezar August (30 î.Hr.-i4 d.Hr.)214, cel dintâi împărat roman, a hotărât să purceadă la un mare recensământ al supuşilor săi, devenind fără să vrea instrumentul docil al împlinirii voii lui Dumnezeu. Adunând astfel în unitate şi înţelegere, într-un imperiu imens, sumedenie de neamuri cu obiceiuri şi limbi atât de diferite, el le pregătea să primească descoperirea lui Dumnezeu Unul în trei Persoane şi deschidea astfel calea vestirii obşteşti a Evangheliei, după făgăduinţa dumnezeiască: „îţi voi da neamurile moştenirea Ta” (Ps 2, 8); acest prim recensământ a devenit deci prorocia scrierii celor aleşi în Cartea Vieţii (cf. Fii 4, 3; Ap 21, 27) şi a sfârşitului politeismului215.

Pe de altă parte, decretul împăratului, ajuns în Palestina în vremea când Quirinus era guvernator al provinciei Siriei, a permis împlinirea profeţiei conform căreia Mesia urma să se nască din neamul lui Iuda, la Betleem, patria Regelui David (Mi 5, 1). Căci Iosif, care se afla atunci cu Maria în Nazaretul Galileii, a fost nevoit să pornească la drum pentru a se înscrie în patria părinţilor săi, în ciuda sarcinii avansate a celei care trecea în ochii tuturor drept soţia lui.

Când au ajuns la destinaţie, cei care veniseră, ca şi ei, din toate colţurile îndepărtate pentru recensământ erau atât de numeroşi, încât nu au putut găsi găzduire şi au fost nevoiţi să se refugieze pe timpul nopţii undeva în afara oraşului, într-o peşteră care servea drept staul pentru animale. Maria a simţit atunci că a venit ceasul să nască. Iosif i-a făcut culcuş în paie, cum a putut, lângă boul şi asinul care se aflau acolo, apoi a ieşit în grabă să caute o moaşă216. Pe drum, a văzut cum natura a intrat dintr-odată în neclintire, cuprinsă de uimire: păsările stăteau nemişcate, suspendate în aer în chiar zborul lor, oamenii şi animalele au încremenit, iar curgerea apelor s-a oprit şi ea. Tot acest du-te-vino neîncetat al mişcării, care poartă toate făpturile de la naştere la moarte în deşertăciune şi goană după vânt (Ps 38, 8; 102,15-16; Eccl 1 şi urm.; Is 40, 6), era ca ţinut în neclintire, căci în clipa aceea Cel Veşnic intra în însăşi inima veacurilor: Dumnezeu Cel mai înainte de vreme se făcea prunc nou-născut, deschizând astfel o nouă dimensiune a timpului şi a istoriei. După această întrerupere vremelnică a curgerii timpului, totul şi-a reluat mersul său firesc.

Iosif a aflat o moaşă care cobora din munte şi a adus-o până la peşteră, vorbindu-i despre cea care urma să nască. Insă le-a fost cu neputinţă să pătrundă înăuntru, căci un nor des o acoperea şi oprea intrarea, precum odinioară în Muntele Sinai, când Dumnezeu i S-a descoperit lui Moise (leş 19,16). Femeia a căzut la pământ, strigând: „Măreşte sufletul meu pe Domnul, căci ochii mei au văzut o minune mai presus de fire: un Mântuitor s-a născut în Israel!”. Atunci norul s-a ridicat, lăsând loc unei lumini orbitoare, care, scăzând în intensitate încetul cu încetul, le-a îngăduit în cele din urmă să intre şi să o afle cu uimire pe Preasfânta Născătoare şezând lângă ieslea în care aşezase pruncul înfăşat. Aflând mai înainte de la înger că Fecioara zămislise pe Mântuitorul prin umbrirea Duhului Sfânt (Mt 1, 21), Iosif privea tăcut pruncul culcat pe paie, slăvindu-L ca pe Mesia Cel aşteptat şi vestit de strămoşii săi de atâtea generaţii.

Căci, cu adevărat, ce poate fi mai vrednic de uimire decât această privelişte, şi cum ar putea fi ea înfăţişată în cuvinte? Dumnezeu Cel Atotputernic şi Ziditorul lumii se face făptură smerită şi plăpândă, prunc străin şi fără adăpost, neîncetând să fie şi Dumnezeu Cel nesfârşit. Cuvântul lui Dumnezeu îşi ia asupră-Şi greutatea unui trup şi îmbracă firea noastră omenească pentru a-Şi face din ea podoabă împărătească. Cel pe Care lumea întreagă nu poate să-L încapă, Care şade pe tronul Său ceresc şi pe Care îl slăveşte fără încetare mulţimea fără număr a puterilor îngereşti, Se lasă încăput într-o peşteră strâmtă şi întunecoasă, dispreţuit de toţi. Cel Care este Dumnezeu în chip se smereşte, deşertându-se pe Sine şi „chip de rob luând, facându-Se asemenea oamenilor” (Fil 2, 7 ), pentru a-i ridica prin smerenia Sa pe cei ce erau căzuţi.

A sărăcit pentru ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim (2 Cor 8, 9). Cel neajuns primeşte să fie înfăşat în scutece pentru a dezlega păcatele noastre şi pentru a-i umple de slavă dumnezeiască pe cei care trăiau în ruşine. Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, Cel Care sălăşluieşte din veşnicie în sânul Tatălui, se face Fiul Omului şi Fiu al Fecioarei, fără a înceta să fie Dumnezeu, ca să fie El „întâi născut între mulţi fraţi” (Rm 8, 29), dăruind oamenilor cinstea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu (In 1, 11; Lc 6, 35; Gal 4, 4-7 etc.). S-a culcat într-o iesle, vegheat de bou şi de asin, împlinind astfel prorociile care vesteau: „în mijlocul a două făpturi vii Te vei cunoaşte (Avac 3, 2 LXX)”, „boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său” (Is 1, 3 LXX). Cel Care hrăneşte toată făptura prin purtarea Sa de grijă stă culcat în ieslea vieţuitoarelor fără de minte, simboluri a două neamuri: iudeii şi păgânii, ca să-i vindece pe oameni de neînţelepciunea lor şi să împace pe cei despărţiţi de ură (Efes 2, 16), dându-Se pe Sine tuturor spre mâncare ca Pâinea cea vie (In 6, 51).

In această privelişte putem contempla, după cum spun Sfinţii Părinţi, imaginea Bisericii: ieslea e potirul care-L ţine înăuntru pe Cel ce Se face astăzi trup şi Se dă spre hrană pentru viaţa lumii, Fecioara este şi tronul, şi altarul Său de jertfă, iar peştera, biserică; îngerii, Iosif şi păstorii slujesc ca diaconi, iar Dumnezeu însuşi este Marele Preot Care săvârşeşte această Sfântă Liturghie.

Salomeea, o femeie din ţinut, trecea pe acolo în clipa aceea. Aflând vestea de la moaşă, ea nu vădeşte aceeaşi credinţă. E cu neputinţă, crede ea, ca o fecioară să nască şi mai ales să rămână fecioară şi după naştere. în necredinţa ei - precum, mai târziu, Apostolul Toma (In 20, 27) - ea se apropie şi cutează să cerceteze trupul preacurat al Preasfintei Născătoare. Şi îndată mâna îi rămâne înţepenită, iar ea strigă: „Vai mie, nelegiuita şi necredincioasa! L-am ispitit pe Dumnezeul Cel viu! Şi iată că mâna mea, ca uscată de foc, se desprinde de la mine!”.

Căzând în genunchi, ea imploră cu lacrimi mila lui Dumnezeu, îndemnată fiind de un înger, îl ia pe Pruncul-Dumnezeu în braţe, mărturisind cu credinţă sinceră şi plină de teamă: „Mă închin Lui, ca unui mare împărat născut în Israel!”. Atunci se vindecă îndată, iar îngerul îi porunceşte să tăinuiască toate aceste minuni până la arătarea Domnului în lume.