***

 MARI IUBIRI:

MODIGLIANI ȘI AKHMATOVA

Modigliani și frumoasa rusoaică- idila care l-a schimbat pe artist

Acum o sută de ani, poeta rusoaică Anna Akhmatova a vrăjit Parisul și, în particular, pe Amedeo Modigliani.

Fiind de o  frumusețe răpitoare, înaltă, brunetă, la 21 de ani, Anna Akhmatova creează o adevărată senzație odată cu sosirea ei la Paris, alături de soțul ei, oamenii întorcându-se după ea pe stradă și privind-o răpiți când o întâlneau. Cuplul se afla în luna de miere, cunoscuți ca fiind poeți din Rusia, și intenționau să-și găsească o reședință în celebrul cartier Montparnasse, printre pictori, sculptori, poeți și compozitori care au ales să se mute în această zonă, mai puțin costisitoare decât cea din care proveneau ei, dar și pentru că aici se mai găseau clădiri părăsite pe care le puteau folosi drept ateliere.

Viaţa ne-a avut oaspeţi pe toţi. A trăi e doar o vizită.

Un asemenea artist a fost Amedeo Modigliani, care venise din Italia cu vreo patru ani în urmă. O cucerește pe Anna cu statutul său de roman aristocrat, cei doi devenind inseparabili. Richard Nathanson menționează faptul că „aceasta a fost o întâlnire a minților”, poeta ajutându-l pe Modigliani să realizeze o expoziție a lucrărilor sale la sediul Estorick din Londra. Acesta a desenat-o de 16 ori, în diferite ipostaze, însă multe lucrări s-au pierdut de-a lungul timpului. Nathanson mărturisește, de asemenea, faptul că, „Odată ce vezi conexiunea dintre ei, o găsești peste tot în desenele sale”.

Probabil, originalul:

Născută în 1889, inițial Anna Andreevna Gorenko, Akhmatova a aparținut unei familii de proprietari de pământ de primă clasă. A crescut în Tsarskoye Selo (satul Tsar’s), o zonă aflată  la periferia orașului Sankt Petersburg, lângă una dintre reședințele de vară regale. Aici își întâlnește viitorul soț,  Nikolai Gumilev. El a urmărit-o de ani de zile, chiar încercând să se sinucidă în numele iubirii nemărturisite (deși, spune Nathanson, „Gumilev s-a săturat de Akhmatova până în momentul când s-a căsătorit cu ea”).

În 1906, când Modigliani s-a mutat la Paris, Akhmatova era deja cunoscută în Sankt Petersburg, recitându-și lucrările la o cafenea unde se adunau oameni pasionați de acest domeniu al literaturii, Cafeneaua Stray Dog. Tatăl ei a insistat ca ea să scrie sub un pseudonim, pentru a nu dezonora numele familiei, ea alegând numele de Akhmatova, după un strămoș turc. Dragostea a fost subiectul ei favorit, iar vocea ei vrăjea orice om care îi citea poeziile. Se spune  că prima ei carte, intitulată „Seara”, „a însoțit următoarele două sau trei generații de ruși ori de câte ori se îndrăgosteau”.

Poezia i-a unit pe Ahmatova și Modigliani.

În timp ce noul ei soț își petrecea timpul cu prietenii prin Paris, Ahmatova se întâlnea cu Modigliani, scriind în memoriille sale. Iată un fragment: „De fiecare dată când ploua, Modigliani își lua o umbrelă neagră imensă. Stăteam sub această umbrelă în Grădina din Luxemburg, în timpul ploii calde de vară. Recitam din Verlaine, pe care îl știam pe de rost  și eram atât de fericiți că aveam pasiuni comune”.

Şi cum se-ntâmplă-n zile de ruptură…

Şi cum se-ntâmplă-n zile de ruptură…

Veni năluca zilelor dintâi,

Şi salcia de-atunci, cu frunza sură,

Splendoarea ei de ramuri argintii…

Noi, pătimaşii, trufaşii, amarii

Stăteam cu ochiu-n ţărână pironit,

Şi ne cânta o pasăre cântare,

Cum ne-am cruţat demult şi ne-am iubit…

Trebuie să fi format o pereche amuzantă, el fiind mai mic decât ea de statură. El, îmbrăcat  într-un costum de catifea din trei piese care îi dădea un aer extravagant, ea îmbrăcată după moda Belle Epoque, un cuplu pe care nu-l puteai trece cu vederea. Ea l-a comparat cu grecul  Antinous, iubitul împăratului Hadrian, incredibil de frumos. Ea spunea că „era incomparabil cu altcineva în lume.” Iubirea care însuflețeste mințile, „amor agitant moles”, devine și o sursă neistovită de inspirație și însuflețește spiritul creator, pentru că ea atinge acea coardă sensibilă a sufletului în omul înzestrat cu talent.

Lumina bate-n auriu

Lumina bate-n auriu

Şi-i o răcoare domolită.

Cu ani şi ani vii mai târziu,

Dar şi aşa sunt mulţumită.

Vreau mai aproape să te-aşezi,

Ca să-ţi arăt ceva doar ţie:

Acest caiet albastru, vezi?

Sunt versuri din copilărie.

Mă iartă c-am fost tristă des.

Că bucurii avui puţine,

Dar cer iertare, mai ales,

Că prea mulţi i-am luat drept tine…

Mituri care l-au mascat pe adevăratul Modigliani

„Toate visele lui s-au rezumat la această femeie „, spune Nathanson: „Avea o altă perspectivă asupra vieții, era de o frumusețe absolută și de o grație desăvârșită.” La câteva săptămâni după ce a plecat la Sankt Petersburg cu soțul ei, între cei doi a urmat un torent de scrisori. Pe Modigliani nu îl deranja, însă, urmându-și tradiția,  să le  scrie iubitelor sale – și au existat multe, atât înainte, cât și după Akhmatova. Cu toate acestea, sentimentele trebuie să fi fost reciproce, pentru că în anul următor Akhmatova s-a întors singură la Paris. A rămas de mai multe luni de această dată, închiriind un apartament lângă biserica din Saint-Sulpice, unde a scris o poezie despre dragostea lor, „Inimă lângă inimă nu este niciodată înlănțuită ”.

Ultima strofă din poezie suna așa: „De ce, de ce, a trebuit să te găsesc / mai bun decât cel pe care l-am ales?”

Într-o zi, îl vizitează pe Modigliani, dar acesta îi pare a fi absent. Ea își dă seama că nu se mai înțelegeau unul pe  celălalt, că relația lor trecea printr-un impas, așa că decide să aștepte câteva minute. „Aveam un buchet de trandafiri roșii în brațe. O fereastră de deasupra porții încuiate era deschisă. Nu aveam de ales, am aruncat trandafirii pe fereastră și am plecat. Următoarea dată când ne-am întâlnit, era foarte curios  cum am intrat în camera încuiată, pentru că doar el avea cheia. Atunci i-am explicat ce s-a întâmplat, dar a spus că așa ceva e imposibil și că trandafirii stăteau atât de frumos acolo!”

Rămânând la Paris, în 1911, Anna îl însoțea mereu pe Modigliani la galeria egipteană de la Luvru, regăsindu-se pe ea însăși printre statui și picturi. Ea întruchipa reginele și zeițele egiptene de care acesta era entuziasmat. Lucrarea intitutală „Kneeling Blue Caryatid ” pare să fie inspirată din aceste vizite.

„Părea sa fie pasionat de Egipt. M-a desenat, fiind împodobită de bijuterii ale  reginelor și dansatoarelor egiptene, era uluit de splendoarea acestei arte”, spunea poeta. Această lucrare și toate celalalte desene ale Akhmatovei transmiteau sensibilitate, dar și doză de melancolie, care se potrivea firii lui Modigliani în clipele de creație. Semnele care modelează corpul  ei sunt încărcate de energie și poezie. „Linia lui, uneori atât de subțire, pare a fi fantoma unei linii, nu se încurcă niciodată, evitând acest lucru cu ardoarea unei pisici siameze”, a spus prietenul său, scriitorul și artistul Jean Cocteau. „Modigliani nu conturează fețe, exagerează lipsa lor de simetrie, elimină un ochi sau prelungește un gât. Tot ce se întâmplă în inima lui. ”

Modigliani și modelele sale

Modigliani s-a făcut remarcat dintotdeauna pentru memoria sa vizuală. Prietenul și șeful său, Paul Alexandre,  pe care l-a întâlnit în timp ce amândoi frecventau cafenelele din Montmartre, spunea „Odată l-a desenat pe Băiatul lui Cézanne cu Coadă Roșie din propria memorie dintr-o singură încercare”. Chiar și  Akhmatova a confirmat faptul că el nu o desena când erau amândoi, ci doar atunci când acesta era singur acasă. Biograful său, Nathanson, spunea că acesta este modul în care el lucrează: „El mai de grabă aboarbe ceea ce vede. Nu a vrut să facă un desen literal. Trebuia să se afle la distanță pentru a realiza desenul, exprimând ceea ce simte pentru ea”. Lydia Chukovskaya, prietena ei, a scris faptul că Anna ar fi pus câte un portret pe fiecare perete al casei în care locuia: „Un desen încântător… Mi-a permis să îl iau pentru a-l analiza”…

La scurt timp după ce l-a părăsit, Modigliani a început să decadă, datorită absintului și hasișului. Până în 1919 și-a pierdut dinții și avea halucinații. Și-a petrecut ultimele luni din viață cu soția sa, Jeanne , și fiica, lor într-un apartament ponosit în care pereții erau plini de mucegai. A fost găsit  de către o vecină epuizat și înghețat, în data de 22 ianuarie 1920. A fost dus la spital, unde a murit după două zile de meningită tuberculoasă, având vârsta de 35 de ani.

Anna Akhmatova- o poetă într-o perioadă de teroare

Între timp Ahmatova s-a întors în Rusia unde a avut un fiu, Lev, dar a divorțat opt ani mai târziu (în timpul regimului bolșevic din ce în ce mai punitiv.  Gumilev, un monarhist hotărât, a fost executat pentru activități contrarevoluționare în 1921). Ca adult, Lev a petrecut ani în închisoare, în timp ce Akhmatova a desfășurat o campanie pentru eliberarea sa, punându-și viața în pericol. Un alt iubit al ei, Nikolai Punin, care a fost reținut de mai multe ori pe tot parcursul vieții, a murit în gulag în 1953.

În acești ani , Akhmatova s-a bazat pe cei mai apropiați prieteni pentru a-și conserva poezia. Chukovskaya, una dintre prietenele cele mai apropiate, își amintește:  „Ea tăcea… luând o foaie și un creion, redacta, acoperind-o cu un scris de mână grăbit și mi-o înmâna. Citeam poeziile și le memoram, înapoindu-i-le în tăcere.”

„Cât de deveme a venit toamna în acest an”, Anna Andreevna spunea cu voce tare pentru a împiedica pe cineva să asculte și ardea hârtia într-o scrumieră. În noiembrie 1965, la scurt timp după ce i-a fost acordată permisiunea de a călători în Anglia pentru a primi un grad de doctorat onorific de la Universitatea Oxford, a suferit un atac de cord care i-a fost fatal.

Ceea ce este de reținut e că relația lor a creat o amprentă durabilă asupra stilului lui Modigliani: „Întâlnirea lor i-a schimbat arta, transformând-o în una mult mai  profundă”, spune Nathanson.

De asemenea, acesta menționează că „Dincolo de frumusețea individuală a lucrărilor sale, fascinația particulară a acestei expoziții constă în modul în care aceasta relevă treptat apariția vocabularului artistic caracteristic, concis și elegant, al lui Modigliani și cât de mult are de a face acesta cu Anna Akhmatova „.