**†**

 SCRISOARE PENTRU UN VIS UCIS  

-„Eu am plecat mămico un Brad s-aduc acasă

Căci ştiu că tata slujbă de astăzi nu mai are

Şi-aş vrea să avem şi noi în ce-a rămas din casă

Miros crud de cetină şi-o poartă spre visare

Te rog nu-ţi face grijă pădurea e aproape

Doar câţiva kilometri şi-am să mă-ntorc la voi

Cât ai căta cu gândul şi ai clipi din pleoape

Eu voi sosi cu Bradul speranţelor din noi.

De-mpodobit mămico nu mai avem beteală

Şi globurile-s sparte de atâta folosit

Dar poate mergi matale la tuşa cu sfială

Să-i ceri din moşii care-din sfoară i-a cârpit,

Cadou să nu ai teamă mă vei avea pe mine

Şi eu mămică dragă am să vă am pe voi

Îmbrăţişaţi cu toţii de Bradul care vine

 Noi vom schimba în stele mormanul de noroi

De vei avea putinţă-să pui ceva pe plită,

Să simt din nou mirosul de cozonac umflat

Şi închizându-mi ochii măcar pentru o clipă

Să cred că visul poate să fie-adevărat

Să scoţi apoi din ladă, mămico ce-a rămas

Din calu-acela care tăticu l-a adus

Căci jucăria place şi celui de pripas

Şi omului cu carte şi Domnului Iisus

Înlănţuiţi mămico, de Bradul ce-a sosit

Să aşteptăm în taină minuni pe cer ivind,

Că poate Moş Crăciun pe toate le-a zărit

Şi-mi umple cu bomboane mânuţa ce-i întind

Dar chiar dacă minunea nu poate să se-ntâmple

Te rog măicuţă dragă să nu te văd plângând

Doar adunându-ţi albul din păr şi de pe tâmple

Să-mpodobeşti brăduţul cu ochi-ţi luminând”.

Aşa gândea copilul întins pe albul iernii

Cu oboseala-n suflet şi foamea în priviri

Căzut pentru odihnă el se-ntrecea cu renii

Nemaiputând sărmanul să-şi vină în simţiri

Cu ochii-ntredeschişi a veşnică mirare

El se uita la Bradul ce luase pentru-acasă

Şi într-o clipă-l strânse cu caldă-mbrăţişare

Simţindu-i răsuflarea de cetină stufoasă

Un timp în negrul nopţii un pâlpâit de suflet

Mai tremura-n pădure cu foşnet înecat

Ţinând în braţe Bradul ca nimeni să nu-l fure

Îl săruta pe creştet vorbindu-i cu oftat:

-Te rog să nu te superi Brăduţ al meu stufos

Că nu mai pot spre casă să te mai iau cu mine

Aşa rostea copilul cu zâmbetul duios,

Cu luminiţe stinse în umede pupile

Şi în tăcerea nopţii un tunet a ţipat

Lăsând pe cer pădurii o luminiţă stinsă

Acolo sus, copilul şi Brăduţul-zâmbind s-au înălţat

Crezând într-o poveste din tristă tot mai tristă.     

                                                                      

                                    Dan N. Minoiu