***

 Simeon Stâlpnicul, omul care a trăit cocoțat pe un stâlp timp de 37 de ani

Ai auzit până acum de Simeon Stâlpnicul? Cu toți cunoaștem povești despre yoghini indieni care pot sta într-o singură poziție timp de zile, săptămâni sau ani (de exemplu, acest om).

Unii călugări și yoghini budiști au reușit să-și încetinească bătăile inimii până la punctul în care acestea au devenit nedetectabile.

Cele mai multe povești despre meditație, disciplină și rugăciune implică religii orientale, precum hinduismul și diferite ramuri ale budismului.

Însă acum 1.700 de ani, câțiva credincioși creștini au dus la capăt un act de disciplină atât de extrem, încât actele extreme ale fachirilor pălesc prin comparație.

Ce au făcut? Au stat în vârful unor stâlpi. Timp de ani de zile. De fapt, timp de zeci de ani. Primul și cel mai celebru dintre ei a stat în vârful unui stâlp timp de 37 de ani!

Acest bărbat și alții ca el sunt cunoscuți în istorie drept „stâlpnici”, un termen care vine din cuvântul grecesc „stylos”, care înseamnă „stâlp”. „Stâlpnic” înseamnă „cel care trăiește pe stâlp”.

În secolul IV, creștinismul era o religie relativ nouă și fusese acceptat de Imperiul Roman cu numai un secol înainte. În Est, practicile ascetice extreme s-au răspândit printre unii credincioși.

Unele elemente de ascetism trebuie să fi fost prezente deja în religiile și credințele oamenilor din Orientul Mijlociu la acea vreme, căci acest tip de practici nu s-a dezvoltat niciodată în Vest.

Unii pelerini din Imperiul Roman de Răsărit au călătorit în Europa de Vest cu intenția de a introduce aceste practici, însă ele nu au prins niciodată.

Aceste practici ascetice luau multe forme. Unii posteau până la moarte. Alții deveneau eremiți, pentru a evita dorințele și păcatele lumii pământești.

Mulți alții (și aici se includ și europenii occidentali) se „purificau” de păcate biciuindu-se până la sânge.

Stâlpnicii au dus totul la un alt nivel. Primul și cel mai celebru dintre ei a fost Simeon Stâlpnicul, un sirian despre care se crede că s-a născut în jurul anului 390 și a murit pe 2 septembrie 459. Simeon a trăit lângă orașul Alep.

Într-o vreme în care creștinismul tocmai fusese acceptat în Imperiul Roman de Răsărit, exista un mare zel pentru noua religie și pentru practicile sale. Se pare că Simeon a fost afectat de aceasta, și când a ajuns la vârsta de 13 ani era deja foarte credincios.

La 16 ani a intrat într-o mănăstire, unde sacrificiile și renunțarea erau practici zilnice. Dintre toți călugării, Simeon era cel care ducea totul la extrem și tovarășii săi i-au cerut să plece.

Apoi, Simeon și-a ridicat o colibă mică, unde a locuit pentru mai mult de un an și jumătate. Se pare că a petrecut tot postul din acel an fără să bea sau să mănânce câtuși de puțin.

Când a ieșit din locuința sa, oamenii susțineau că trecuse prin un miracol și era privit cu o oarecare reverență. Ulterior, Simeon Stâlpnicul a practicat un nou tip de asceză – stătea în picioare cât de mult putea. După o vreme, a găsit o cale nouă spre sfințenie – avea să trăiască într-un loc îngust și să nu plece de acolo niciodată.

Simeon Stâlpnicul țintea, bineînțeles, să ajungă în rai

A ales un spațiu lat de 20 de metri, pe panta unui munte din apropiere (cunoscut acum ca „Muntele Simeon”). Din nefericire pentru Simeon, mulțimile de pelerini îl vizitau mereu și îi tulburau suferința.

Calea lui Simeon era, ca să fim sinceri, una egoistă. Îl căuta pe Dumnezeu și voia să se purifice de dorințe și gânduri pământene, însă nu avea un mesaj pentru ceilalți și nici nu le cerea să trăiască asemeni lui.

Simeon credea cu sinceritate că astfel își câștiga un loc în rai. Timpul petrecut pe Pământ era limitat, în vreme ce timpul petrecut în rai era nelimitat. Pentru el, asta însemna totul. Ce metodă să alegi? Asta îl privea pe fiecare.

Ca să scape de mulțimile care îi cereau sfatul și ca să fie mai aproape de sfințenie, Simeon a venit cu o idee nouă. Un stâlp. Primul stâlp a avut înălțimea de 2.7 metri și era prevăzut cu o platformă mică de aproximativ un metru pătrat.

Pe marginile platformei se aflau stâlpi mai mici, cum sunt cei care susțin balustrada scărilor. Aceștia îl ajutau să nu cadă din greșeală.

De la început, Simeon s-a hotărât să-și petreacă restul vieții pe stâlp. Mănăstirea locală i-a trimis niște băieți care îi aduceau pâine și lapte și câteodată folosea un scripete ca să tragă sus mâncarea lăsată pentru el.

După o vreme, călugării au devenit îngrijorați că purtarea lui Simeon era o formă de mândrie și nu de smerenie, așa că l-au testat. Ei credeau că dacă îi ordonau să coboare și el asculta, acesta ar fi fost un semn că se afla pe cărarea smereniei.

Dacă decidea cu încăpățânare să rămână, era vorba de mândrie. Ordinul a fost dat, el a început să coboare și călugării au fost mulțumiți. I-au spus să rămână pe stâlpul lui.

Cum se desfășura, de fapt, viața lui Simeon Stâlpnicul?

2.7 metri nu ajung pentru a te ridica deasupra lucrurilor lumești așa că, din când în când, Simeon se urca pe stâlpi mai înalți. Acest lucru s-a întâmplat în primii șapte ani ai ascezei sale.

Însă prea mulți voiau să îi audă vorbele de înțelepciune sau încercau să-l facă să coboare așa că, în cele din urmă, Simeon s-a suit pe un stâlp cu înălțimea de aproximativ 15 metri.

Astfel, se nasc unele întrebări. Cum dormea? Cum mânca? Cum bea? Ce haine avea? Și, bineînțeles, unde își făcea nevoile fiziologice?

Dormea pe stâlp, fie stând în picioare, fie încovrigat. Mânca și bea puțin, în funcție de bunăvoința localnicilor și a mănăstirii locale. Unii spun că stătea dezbrăcat atunci când hainele i se destrămau.

Alții spun că i se dădeau haine. Unele relatări spun că se ușura peste marginea stâlpului și că porțiunile de jos ale stâlpului erau acoperite de excremente. Alte relatări spun că folosea o găleată.

Însă ceea ce știm cu certitudine este că a rămas pe stâlp timp de 37 de ani. Când a murit, corpul său, care era foarte ușor, a fost devorat de infecții și paraziți și se pare că trupul său se aflase într-o astfel de stare încă dinaintea morții lui.

A îndurat totul ca făcând parte din suferința pe care trebuia s-o îndure „ca să ajungă în rai”. Dar Simeon cel Bătrân nu a fost singurul stâlpnic. Alții i-au urmat exemplul și adoptat chiar și numele lui.

Cel de-al doilea stâlpnic (după celebritate) este… Simeon cel Tânăr, care a trăit pe teritoriul de azi al Turciei.

Dar au mai fost mulți alții. Viața dusă pe stâlpi ca practică religioasă creștină pare să fi încetat până la sfârșitul secolului VI. Însă, de-a lungul epocilor, au existat unii care au practicat acest tip de devoțiune.

Cel mai notabil este un călugăr pe nume Maxine Qavtaradze în Georgia. El trăiește pe un stâlp muntos de 20 de ani, coboară o dată sau de două ori pe săptămână pentru a-i povățui pe tinerii care îi caută sfatul și trăiește într-o colibă foarte mică, în vârful stâlpului natural.

S-a făcut și un film – „Stâlpn icul” – care relatează experiența sa.