*†*

 NICCOLO PGANINI - ÎNGER ȘI DIAVOL AL VIORII

A fost o minune a timpului său şi n-a putut fi egalat până acum. A scos din vioară tot ce exista mai suav. Pentru arcuşul său vrăjit, era acelaşi lucru dacă vioara are patru coarde sau doar una. Cu siguranţă, datorită viorii Guarneri, a rămas un geniu al muzicii. Niccolò Paganini a trăit între 28 octombrie 1782 și 27 mai 1835.

„Napoleon al viorii”

În Genova, pe o stradă mică, îngustă şi întunecată, într-o casă cu un îngeraş şi un altar între ferestre, locuia familia Paganini. În 28 octombrie 1782, preotul parohiei înregistrează naşterea celui care va deveni gloria oraşului, a Italiei, a lumii. Un geniu!

Era o modă a timpului ca în orice salon din orice casă boierească să aibă loc concerte de muzică clasică. Pe la şapte ani, tatăl băiatului îi arată primele noţiuni de vioară. Copilul se dezvoltă în umbra camerei, cu ochii fixaţi în caietul de note, cu fruntea încreţită şi cu trupul chircit pe vioară. Pieptul său rămâne strâmb, umărul stâng mai sus, dând impresia că mâna dreaptă e mai lungă decât cealaltă.

La 10 ani, băiatul devine elevul violonistului Giacomo Costa, la catedrala San Lorenzo din localitate. Compune prima sonată pentru vioară, iar la 11 ani susţine primul concert la biserică. Cronicile elogioase îl numesc „Napoleon al viorii”. Ca să obţină sunete noi, tonuri duioase, micul virtuoz lungeşte arcuşul, întrebuinţează corzi groase.

Între viaţa de curte şi prinţesele care-l adoră

La acea vreme, toată Europa era îmbibată de influența franceză, iar Napoleon Bonaparte era conducătorul unui imperiu, cu sediul în Paris. Își mărită surorile sale în Italia, creând astfel o curte prin care controla tot.

În 1805, sora lui Napoleon, Elise, căsătorită pe fugă de către împărat, devine prinţesă de Lecca, oraşul italian faimos datorită petrecerilor populare. Prinţesa nu era frumoasă, ducea o viaţă imorală şi era înconjurată de artişti.

Dă strălucire Curţii ei prin întemeierea unui teatru şi angajarea unei orchestre. Niccolò îşi ia vioara sa Guarneri, ajunge la Lecca, se înscrie la concursul pentru postul de dirijor, la Curtea Elisei. Prinţesa se îndrăgosteşte de violonist, iar dragostea lor urcă la cote sufleteşti incendiare, o vreme.

Violonistul se plictiseşte de dragostea prinţesei, de viaţa de curte şi de salon și profită de împrejurare, cerând un concediu pentru turnee. La Livorno, găseşte o lume fără etichetă. Intră în scenă, calcă într-un cui, iar atunci când vrea să-şi potrivească vioara, lumânările cad de pe pupitru, iar publicul râde zgomotos. La primele măsuri i se rupe coarda „mi”, iar Paganini cântă pe trei coarde „Sonata Napoleon”. Aplauze furtunoase la final.

Paolina, sora mai mică a lui Napoleon Bonaparte, de o frumuseţe rară, pe care împăratul o izolase la Torino, îşi petrece timpul în serbări fastuoase. Ca să atragă lume, îl aduce pe Paganini la curtea sa. Relaţia lor de dragoste se derulează în mare taină şi mister.

Din nou, împăratul Bonaparte îşi mută sora la Florenţa, ca ducesă de Toscana. Oraşul era guvernat când de comisari francezi, când de agenţi austrieci.  Lumea de acolo trăia o viață fără vlagă, numai zidurile palatului arătau virilitatea politică.

În 1808, Niccolò Paganini se întoarce la Florenţa, la curtea Elisei, care-l avansează căpitan de gardă, îl copleşeşte cu decoraţii şi daruri. Acesta apare în salon în uniforma militară, prinţesa îl trimite să îmbrace haina neagră impusă de funcţia de dirijor de cor, el o înfruntă în public refuzând, apoi se conversează cu doamnele din salon, şi, târziu în noapte, fuge din Florenţa.

În 1813, violonistul ajunge în Milano, oraşul cu străzi largi, clădiri monumentale, dotat cu cele mai frumoase teatre din lume, şi dă concerte. Teatrul „Scala” avea 3.500 de locuri, era de mult celebru, iar Niccolò Paganini cântă „La Streghe”.

Un ziar din Leipzig anunță: toată lumea aleargă să vadă şi să-l asculte pe acest mag. Paganini este fără îndoială cel dintâi şi cel mai mare violonist din lume. (Allgemeine Musikalischee Zeitung, 1814)

„Am avut grijă să nu fac rău nimănui”

Vremea trece, iar violonistul este ispitit să se însoare. La Torino, în casa unui baron, i se prezintă o tânără cu o „figură îngerească şi inimă infernală”. La Bologna o cunoaşte pe Marietta Banti, dar tatăl fetei se opune căsătoriei. Multe femei şi-au propus să ajungă la inima şi finanţele mele, îi scrie prietenului Luigi.

Tinerele erau fascinate de muzica şi de farmecul personalităţii sale. Fiica unui consilier al regelui Bavariei, femeie măritată, s-a îndrăgostit de el după ce l-a auzit cântând, încât ajunsese să-și dorească să-și unească destinul cu violonistul.

Paganini îi scria lui Donizetti: … era fiica unui om prea ilustru din Germania. Aceste frumuseţi au un sentiment romanţios. Este adevărat, atunci când aud vibraţiile sunetelor viorii, toate plâng; dar eu nu mai sunt nici tânăr, nici frumos; am devenit chiar urât. Dentistul, vrând să-mi extragă o măsea cariată mi-a scos toţi dinţii maxilarului. Aşa cum sunt, toată viaţa am avut grijă să nu fac rău nimănui.

La Veneţia o întâlneşte pe Antonia Bianchi, o femeie frivolă, rea, vulgară, cu o înfăţişare antipatică. Tinerii fac vizite, se duc la petreceri, sunt trataţi ca soţ şi soţie. În 1825, se naşte unicul fiu, Achille. Antonia nu era femeia potrivită, se despart, are o moarte dubioasă, de care va fi suspectat Niccolò.

Caricat, defăimat, calomniat

În Italia, i se urzise legenda că, aidoma lui Faust, şi-a vândut sufletul diavolului spre a dobândi o grămadă de aur şi glorie eternă. Faima geniului creşte, duşmanii se înmulţesc. Numai dragostea prietenilor adevăraţi îi dă senzaţia caldă a vieţii.

Poeţii îi consacră poezii, curioşii se adună în jurul lui pe stradă, se ţin după el, îi pun întrebări, îl ciupesc, îl pipăie, să se convingă că nu este Satana. Pictorii sunt pe fază și-i fac primele portrete. Pieptul bombat, privirea în faţă, piciorul stâng scos înainte şi arcuşul adus peste braţ, ca o sabie, obrazul slab cu arcadele proeminente şi o cută adâncă în stânga – aşa îl desenează pictorul Ingres.

Niccolò Paganini vrea să adune bani pentru a concerta prin Europa. În cursul unui turneu în Sicilia, medicii îi recomandă odihnă multă şi tratament naturist. Tuşeşte, face o cură de lapte de măgăriţă. E slab, se mişcă straniu, are tenul palid, nasul de vultur şi degetele osoase. Devine omul legendei sale.

Puţini ştiau că nu-şi vânduse sufletul, ci avea tuberculoză. Purta un pardesiu lung şi gri, ca să pară înalt. Călătorea cu trăsura prin oraşele imperiilor europene, înfăşurat în blană şi înfundat în adâncul trăsurii, cu vioara sa şi cu fiul său, Achille.

O caricatură vieneză îl prezintă cu părul vâlvoi și cu ochii ieşiţi din orbite. În spatele său joacă în horă schelete, se mai văd capete de pisici şi o femeie asasinată. Asemenea poveşti vindeau bine ziarele timpului. Profesorul Schottky adună material biografic, începe să scrie o carte despre viaţa sa. Calomniatorii îl urmăresc, îl defăimează.

În 1828, doctorul Benneti, un tânăr medic care l-a îngrijit la Viena, lasă un studiu despre fiziologia organismului lui Paganini: după ce executa o piesă, părea un om cuprins de un acces de epilepsie; avea pielea rece şi acoperită de transpiraţie abundentă, ceea ce făcea necesar să i se pună o blăniţă; pulsul nu i se simţea şi dacă era întrebat ceva, ori nu răspundea, ori răspunsul său era scurt şi adesea fără legătură cu întrebarea. În noaptea următoare concertelor, nu putea să se odihnească, rămânea într-o stare de agitaţie continuă. Oricât ar fi fost de obositoare, concertele rămâneau un mod de a exista.

„Un diavol şi un înger al viorii”

Când Niccolò Paganini soseşte la Paris, Berlioz era în mare vogă. Liszt trăia de câţiva ani pe acolo, Chopin intra în lumea Parisului, abia în 1831. În arta viorii, Paganini întrunea în persoana sa interpretul, virtuozul şi compozitorul. Era un diavol şi un înger al viorii, acuzat că închisese sufletul amantei sale în sicriul sonor al instrumentului său. Era un inimitabil şi fantastic virtuoz, care face să se creadă în puterea vrăjilor. (Theophile Gautier)

Muzicienii epocii au căutat să explice arta lui, i-au cercetat compoziţiile, gândind că ar fi trebuit să descopere un secret paganian în care ar sta vraja care topea inimile cucoanelor şi hipnotiza bărbaţii.

Cu faima a două imoralităţi: ucigaş al soţiei şi vândut Satanei, ajunge în Anglia. Îi scrie prietenului său: Teatrul tot – parter, loji, galerie – părea o furtună, vacarmul vocilor, ondularea batistelor, pălării agitate în aer… Acest triumf este măgulitor… Am cântat şi toate calomniile s-au transformat în laude, imposibil de povestit. Întreg auditoriul dintr-o pornire voluntară s-a urcat pe bănci, pe scaunele parterului, pe loji, ai fi crezut că vor să se arunce. Tu poate crezi jumătate din ceea ce-ţi spun, iar eu nu-ţi spun decât jumătate din ceea ce este.

Se povestește că afişele unui concert dat de Paganini la Paris anunţa publicul că marele virtuoz va cânta întregul program pe o singură strună. În seara concertului, Paganini angajează o birjă care să-l ducă la teatru. La finalul cursei, îl întreabă pe vizitiu ce-i datorează, iar acesta-i cere zece franci. Eşti nebun de legat, e o sumă uriaşă, strigă artistul. Nici vorbă, un bilet la concertul dumneavoastră costă dublu, adaugă birjarul. De acord, zâmbi Paganini, sunt gata să-ţi plătesc 20 de franci, însă cu condiţia să mă duci cu trăsura pe-o singură roată. Birjarul recunoscu că Paganini are dreptate şi se mulţumi cu un franc şi jumătate. (Sursa: George Sbârcea: „Muza cu şi fără haz”)

Părăsind arta, părăsind viaţa

Nu-i e frică de moarte. Deşi e bolnav, vrea să vină în ajutorul umanităţii suferinde şi dă concerte în scopuri caritabile mai ales pentru săraci. Sunetele viorii şi aplauzele mulţimii alungau orice suferinţă din trupul său. Ştia că, părăsind arta, părăseşte viaţa.

Proiectează o Academie de Muzică la Parma. Îşi redactează testamentul. Durerile sunt mari, îl chinuie febra, tusea, îşi pierde vocea. Medicii nu-l ajută. Colecţionează instrumente din familia viorii: Guarnieri, Stradivarius, Amati.

O frumoasă prietenie se naşte pe viaţă între Paganini şi avocatul Luigi Guglielmo, care îl va ajuta în toate procesele sale. E nevinovat în multe dintre ele, dar iese umilit, pierzând bani. Primeşte sentinţa Curţii de Apel din Franţa prin care este obligat să plătească daune statului Francez, deoarece plecase cu bani din Franţa, în urma concertelor date acolo.

Un executor judecătoresc francez îi pune sechestru pe instrumentele muzicale. Muzicianul se simte din ce în ce mai rău, expectorează sânge, trăieşte în chinuri de nedescris, nu se poate hrăni. Preotul parohiei îi propune să se spovedească şi să se împărtăşească. Niccolò Paganini îi spune că va scrie spovedania pe o tăbliţă de ardezie. Era 27 mai 1835. În timp ce mânca, se îneacă, iar un atac violent de tuse porneşte o hemoragie. Se afla în casa Contelui de Cessole din Nisa când și-a dat sufletul.

Înhumat şi deshumat, jumătate de secol

Pentru că Paganini fusese declarat eretic, episcopul Galvano refuză înhumarea în cimitirul de la Nisa. Sicriul este depus în pivniţa casei unde a locuit. Superstiţioşii inventează scene nocturne despre vântul sinistru şi gemete care se aud.

Din pivniţă, coşciugul este îngropat lângă zidul unei rafinării de ulei. Pe motiv că l-ar fi distrus reziduurile uleioase, l-au dezgropat şi transportat clandestin pe Coasta de Azur, unde n-a stat prea mult. Îmbălsămat şi pus într-o cutie albă, apoi în una din lemn de nuc, apoi într-o cutie de zinc sigilată, este îmbarcat în secret pe vaporul ce pleca la Genova, în 1844. Cutia de zinc e depusă în vila Paganini, la Polcevera, apoi este îngropat tot în mare secret.

Fiul său, Achille, obține cu greu în 1845 aprobarea unei slujbe religioase în biserica din Parma, apoi reînhumarea în grădina Vilei Gajona  – proprietatea familiei – lângă nişte chiparoşi.

Mulţi violonişti au trăit sub vraja lui Niccolò Paganini, atunci când era viu, dar Ondricek a vrut să-l vadă mort. La insistenţa violonistului ceh, Achille deschide sicriul tatălui său. Chipul defunctului conservat impecabil era urmat de schelet. Hainele erau putrezite.

Rămăşiţele pământeşti ale muzicianului de geniu se odihnesc în grădină 20 de ani. În 1876, nepotul viononistului, Attila Paganini, obţine de la Vatican anularea hotărârii de erezie.

În sfârşit, Niccolò Paganini poate fi înmormântat într-un cimitir catolic, la Parma. După o viaţă furtunoasă, o moarte grea şi curioşi doritori să-i vadă cadavrul, oasele nu-şi găsesc încă odihna în ţărână. În 1896, Primăria oraşului Parma hotărăşte mutarea cimitirului. Sicriul schimbă iar groapa. Trecuse mai bine de jumătate de secol de când decedase, iar oasele sale nu-și găsiseră încă odihna în țărână. (Sursa: Ioan Ianegic, Paganini)

Magul viorii în România

În 1836, cu patru ani înainte ca Paganini să părăsească această lume, apare în „Curierul Românesc”, nr. 82, un articol care spune că vestitul muzician trăiește retras la moșia sa, de lângă Parma, spre a-și recăpăta sănătatea. Declară că toate compunerile care au apărut în străinătate sub numele său, nu sunt ale lui și că are de gând să dea publicului în grabă o culegere completă cu lucrările sale adevărate. Preocuparea de a-și publica operele într-o ediție proprie, bine îngrijită, era un gând obsedant, care nu fusese comunicat doar prietenului său, Filippo Zafferini, ci și presei.

Intenția sa luase caracterul unui angajament public, la împlinirea căruia ar fi trebuit să se simtă constrâns ca la o obligație morală, însă alte preocupări urgente îl frământau. Când declarase toate acestea presei, Paganini venise bolnav la vila Gajona, în orașul cu cele mai frumoase violete, în speranța că i se va da posibilitatea de a forma o orchestră fără rival în Europa.

Doi ani mai târziu, tot în „Curierul românesc”, nr. 24, apare textul: Paganini trebuie să sosească la Londra săptămâna aceasta. Se zice că s-a angajat a cânta la teatrul Drury Lane.

Tot în acel an, Ludovic Wiest venise de la Viena la Bucureşti şi era comparat cu Paganini, dar lumea nu ştia mare lucru despre faima marelui compozitor şi muzician. Wiest devenise animatorul saloanelor bucureştene din vechile familii boiereşti, unde apare ca instrumentist; ajunge să cânte prin vechile grădini bucureştene.

Pe la 1858, criticul Nicolae Filimon publică nişte articole care alcătuiesc o biografie a muzicianului, în ziarul „Naţional” din mai şi iunie. Sunt nişte rezumate după lucrarea muzicianului François-Joseph Fétis, care a scris prima biografie Paganini. Cartea lui Filimon trezeşte curiozitatea românilor pentru aspecte ale vieţii şi muzicii artistului.

De la acest episod trec 30 de ani, până când se întâmplă un eveniment în viaţa muzicală românească. Sub profesoratul lui Robert Klenk şi Carl Flesch se introduce la Conservatorul din Bucureşti studiul unor lucrări de Paganini în anul V: „Moto perpeto” şi în anul VI: „60 de variaţiuni pe aria Barucabá”, „24 de Capricii” şi „Concertele”.

În 1906, concertează la Bucureşti Franz von Vecsey şi prezintă la primul său concert „Le streghe”. Un an mai târziu, un profesor de la Conservatorul din Bucureşti, R. Malcher s-a încumetat să execute, alături de o tânără pianistă, Olimpia Mărculescu-Gheorghiade, aceeaşi piesă muzicală. De atunci, încet, încet, numele marelui virtuoz mag al viorii devine prestigios în București, apoi în România. (Sursa: Ioan Ianegic, Paganini)

George Enescu recomandă violoniştilor să nu se despartă de „Capricii”

George Enescu a fost un mare admirator al celebrului violonist, i-a studiat epoca, biografia şi majoritatea compoziţiilor, reuşind să pătrundă în psihologia compozitorului italian, în modul său de a gândi şi a simţi.

În stagiunea 1915-1916, Enescu a avut 16 concerte, în calitate de solist. Printre alte lucrări, a prevăzut în programul său şi multe piese compuse de Paganini („La streghe” şi „Capricii”). Recomanda tuturor violoniştilor să nu se despartă toată viaţa de cele „24 de Capricii”. Personal, le studia nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi din punct de vedere al conţinutului, a ceea ce trecea de simțuri și ajungea la suflet.