***

 

SCRISOARE TATEI  DINCOLO 

         Adrian PĂUNESCU 

Mă iartă, tată, pentru tot ce este,

să tac aș vrea și să mă sting aș vrea,

că nu ți-am dat, de luni și luni, o veste

și cea pe care-acum ți-o dau, e rea.

E prima oară când, rănit la frunte,

spre amintirea ta mă-ntorc înfrânt 

și n-are cine să mă mai înfrunte,

acum, când eu te caut în mormânt.

Matale ce mai faci, iubite tată,

a câta iarbă ai ajuns să fii?

Pe-aici e mult mai rău ca altădată,

nici iarba nu mai crește pe câmpii.

Eu nu am alt popor, să-l schimb pe-acesta,

nu pot să-l dau, la nu știu ce bairam,

cum ne schimbăm cămașa, haina, vesta,

eu altul n-am și nici nu vreau să am.

La revedere, umbră supărată,

și-aștept momentul întemeietor,

când voi veni lângă matale, tată,

sub tălpile aceluiași popor.