***

 Nicolae Labis a murit pe 22 decembrie 1956... S-a nascut pe 2 decembrie 1935...

Nicolae Labiș încă nu împlinise nouăsprezece ani când a scris „Moartea căprioarei”. Poemul uimește și azi prin dramatism și prin expresivitatea lui energică.

Deși a fost recitat de nenumărate ori − pe scenele unor teatre, la serbările școlare, la radio, la televiziune −, deși a fost menționat, analizat, reprodus în antologii de către critici și istorici literari, ilustrat de graficieni, pastișat de epigoni, rămâne în continuare surprinzător. Nu s-a oficializat. Nu și-a pierdut noutatea, care se reconstituie la fiecare nouă lectură. Și nici nu și-a pierdut misterul prin suprasemnificare. Cumplita secetă din 1946 (când viitorul poet abia trecuse de zece ani) este rememorată distorsionat în poem, devine o halucinație. Aceasta nu înseamnă că imaginile își pierd claritatea. Ele capătă, dimpotrivă, o pregnanță ieșită din comun, ca și cum cineva ar da butonul intensității culorilor și al contrastului la maximum. Autorul povestește, la timpul prezent, cum, copil fiind, îl urmează pe tatăl său, la o vânătoare de capre clandestină. „Vânătoarea foametei în munții Carpați”, „la ceas oprit de lege și de datini”, are drept justificare morală supremă disperarea: „Dar legea ni-i deşartă şi străină/ Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,/ Iar datina şi mila sunt deşarte,/ Când sorumea- i flămândă, bolnavă şi pe moarte.” Ca și în „Sofie’s choice”, răscolitorul roman al lui William Styron (care avea să apară însă abia în 1979), în poemul unui autor de nouăsprezece ani neîmpliniți din România, într-o țară comunistă, a optimismului obligatoriu, este evocată trăirea sfâșietoare a cuiva care trebuie să hotărască pe cine salvează și pe cine sacrifică dintre ființele dragi. Preferința pentru un asemenea subiect – găsit printre amintirile sale de adolescent care deja a trăit prea multe pentru vârsta lui − dovedește excepționalul instinct artistic al lui Nicolae Labiș. Sora lui, Margareta Labiș, povesteste ca, Nicolae Labis a scris poemul intr-o noapte. Atât, o noapte! În august 1954, Nicolae Labiș a venit de la București acasă, la Mălini, pe neașteptate, explicându-le alor săi că va rămâne în casa părintească două săptămâni ca să se odihnească. După ce a mâncat, a luat de la o vecină un cal și a mers călare, ferit de ochii lumii, pe malul râului Suha Mare, până la Poiana Mărului. Acolo a legat calul de unul dintre plopii care străjuiesc biserica și s-a așezat pe malul șanțului, cu capul în mâini (așa l-a văzut un flăcău care a trecut pe acolo cu o căruță). Reconstituia probabil, în minte, momentul cu vânarea căprioarei, petrecut cu opt ani în urmă, în timpul secetei din 1946, într-o poiană din apropiere. Seara s-a întors în casa părintească, s-a închis în camera lui și a lucrat neîntrerupt până spre miezul nopții. Apoi, s-a dus entuziasmat la mama lui, care încă nu adormise, și i-a spus că a scris un poem foarte bun, pe care i l-a citit cu glas tare. I-a mai spus că trebuie să plece în zori la București ca să-l publice cât mai repede, fiindcă vara șefii sunt plecați în concedii și cenzura este mai laxă.A plecat cu autobuzul la 6 dimineața (spre dezamăgirea surioarei lui, Margareta, care, la trezire, nu l-a mai găsit în casă), apoi a luat trenul de la Fălticeni, iar la Dolhasca l-a schimbat cu alt tren. Acolo, într-un compartiment, l-a întâlnit pe Fănuș Neagu, pe care îl cunoștea, i-a mărturisit că a scris un poem mai inspirat decât altele, iar Fănuș Neagu a vrut să-l citească. Atunci, Nicolae Labiș și-a dat seama că… nu avea manuscrisul la el. Îl uitase în casa părintească! În acest timp, la Mălini, Margareta a găsit foile cu poemul împrăștiate de curent prin cameră, le-a adunat, le-a pus în ordine și i le-a trimis prin poștă fratelui ei la București (aflând de la mama lor ce important era pentru Nicolae poemul). Dacă poșta nu și-ar fi făcut datoria, această capodoperă a literaturii române ar fi dispărut în neant! Dar manuscrisul a ajuns la destinație. Nicolae Labiș s-a bucurat primindu-l și l-a dus la „Viața Românească”. Cu sprijinul lui Ion Horea, poemul a apărut în numărul din octombrie al revistei.Margareta Labiș povestește în premieră (într-o confesiune publicată în paginile revistei „Curtea de Argeș” din octombrie 2014) ce s-a mai întâmplat după încheierea cu bine a acestor peripeții : „La puțin timp după apariția poemului în «Viața Românească», am primit un colet «cu valoare». Avea mărimea a doar două cutii de chibrituri. I-am recunoscut scrisul fratelui meu – el scrisese adresa pe colet −, dar nu bănuiam ce se putea ascunde în surprinzătorul pachețel. L-am desfăcut cu grijă: sub capacul albastru al unei cutioare se afla un strat, bine presat, de bombonele de mentă gumate. Dezamăgită, le-am aruncat pe pat, la întâmplare. «Ce glumă!». Dar, printre bombonelele împrăștiate am văzut un mic ceas de mână, cu brățara de argint, cu cadranul și limbile aurite. Era înfășurat cu grijă într-o scurtă scrisoare de mulțumire, încheiată simplu. «La mulți ani!» Era primul meu ceas. Avea o frumusețe aparte. L-am purtat mult timp, chiar și după ce s-a defectat ireparabil. Îmi amintea de fratele meu .”