***

 Scriitoarea germană originară din România(comuna Nițchidorf, la 35 de km de Timișoara) s-a născut în 17 august 1953. După absolvirea studiilor Facultății de Filologie, Universitatea din Timișoara, secția germană-română, lucrează pentru un scurt timp ca traducătoare și profesoară la diverse școli timișene. Mama ei, Katarina, este deportată într-un lagăr din URSS. Din tristele povești ale mamei se naște revolta și compasiunea scriitoarei față de dezmoșteniții sorții. Autoarea a făcut parte dintr-o grupare culturală bănățeană ”Aktiongruppe Banat”. Este persecutată de Securitate și refuză să colaboreze. În 1982 îi apare volumul ,,Ținuturile joase”, masacrat de cenzură, dar, ca o ironie a sorții, este premiat de UTC(Uniunea Tineretului Comunist). Publicat integral în 1984 în RFG. Herta Müller este laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2009 pentru ,,lirismul său concentrat și proza plină de sinceritate cu care descrie universul dezrădăcinaților.” Romanul ,,Încă de pe atunci vulpea era vânătorul”, apărut în 1992, ,,cel mai românesc roman al autoarei” ne oferă o panoramă completă a societății românești din perioada ceaușistă. 33 de secvențe narative de factură cinematografică se perindă greoi, dureros de lent, pentru a compune imaginea unei societăți devastate de teroare. Cenușiul, abulia existenței sunt redate cu atâta poezie, încât ai impresia că autoarea încearcă uneori să sublimeze mizeria existenței ceaușiste, să ,,purifice” tot ceea ce este maculat. Morbidețea umană în stadiul de animalitate poate ucide orice. Și scuipatul daliei crescute în piatră este o metaforă care frizează macabrul. Așa este Herta Müller: sensibilă, senzorială, excentrică, revoltată, revoluționară, dură și tandră deopotrivă. Mica Vienă este terfelită de asfaltul și betoanele încinse ale socialismului, pe tăcutele străzi ale puterii (unde locuiesc securiștii, directorii, peceriștii) și vântul se teme când bate. Pentru restul oamenilor, cea mai potrivită formă de existență este viața de pivniță(underground). În fundal apare imaginea unui dictator impersonal, cu forțe lăuntrice nebănuite care trage sforile destinelor, asemenea unui păpușar lugubru: ,,onduleul de pe frunte strălucește”, ,,vede fiecare zi din țară”, ,,negrul din ochiul dictatorului este cât unghia degetului mare”, ,,plopii sunt cuțite”,  ,,Adina a purtat rochia de vară cu copacii răsturnați mai multe veri la rând”- un destin croit pe de-a-ndoaselea. Romanul are puține personaje: Adina, Liviu și Paul, adversari ai regimului comunist, urmăriți de Securitate, refuză să colaboreze. Dictatura manipulează totul și pe toți, iar oamenii ei sunt vânători de oameni. Este cazul lui Adi, victimă torționarilor, prieten cu Adina și Paul. Apare periodic blana de vulpe, o parabolă prin intermediul căreia este reprezentat pericolul terorii iminente. ,,Vulpea, mărturisește naratoarea, s-a infiltrat de ani buni în țară, în casă, în minți și suflete, ea este regimul.”Blana de vulpe din casa Adinei rămâne pe parcursul întregii narațiuni un instrument al terorii pentru tânăra învățătoare. ,,Pentru mine, aceasta a constituit o posibilitate de a prezenta pericolul, amenințarea, deci toate procsesele abstracte, care se petrec în spatele scenei. Personajul vede în blana de vulpe serviciul secret. Serviciul secret vede în blana vulpii personajul. Aceasta este intersecția unde lucrurile se întretaie și devin absurde. Pavel, colonelul de Securitate și amantul Clarei, prietena Adinei, deci Pavel s-a infiltrat în mediul tinerilor pe care îi urmărește. El este cel care trage în tineri în timpul Revoluției din 1989, și care, ulterior, fuge în Austria având asupra sa pașaportul disidentului Albert, ucis de el. În timpul Revoluției, Pavel este vulpea-vânător, el este imaginea Securității, el este odiosul vânător de oameni. Autoarea mărturisește că este entuziasmată de ,,varietatea lingvistică a limbii române mai ales metaforele pe care le conține. Mă însoțesc în paralel ambele limbi. E o altă dimensiune a sinelui, de parcă aș avea două stații. Limba română mă însoțește permanent. Limba română o am mereu în cap, chiar dacă scriu în limba germană.” Motto-ul autoarei: ,,Trebuie să facem treabă!” Eu cred în Herta Müller. Eu sunt o mică parte din spiritul și limba ei. Vă recomand să citiți și ,,Leagănul respirației”, apărut în 2009.