***

 Pământ de morți 

Adrian PAUNESCU 

În  cimitir, unde-am lăsat pe mama,

Ploua istovitor, a îngropare,

Ca semn că dânsa nu mai are rude

Și-o plânge, din oficiu, ploaia mare.

Aleile-și pierduseră conturul

Și iarba făcea semn uscat c-o doare,

Și către groapa timpuriu săpată

Deodată n-a mai fost nici o cărare.

 Am năvălit către mormânt, cu toții,

Ca remușcări de legiuni barbare

Și ploaia ne unea cu cimitirul,

Un mort zglobiu să pară fiecare.

 Ploua   pe mama, ploaia de pe urmă,

Și mă gândeam că-i vie și tresare,

Și n-am știut de ce nu poate ploaia

Să stingă dreptul ei la lumânare.

Şi  ne-am oprit, purtând pe față lacrimi

Aproape noroioase în mișcare,

Și cuiele-n sicriu bătute bine

Dădeau ecou, din ce în ce mai tare.

Şi   n-am putut să mă mai uit la toate,

Halucinând că lumea-ntreagă moare,

Când am simțit că m-a cuprins noroiul

Și mi-a urcat mormântul pe picioare.

Suflând  din greu, parcă ieșind din scoarță,

Nu mai eram capabil de mișcare,

Simțeam că mă îngrop de viu în lutul

Care mi-a dat pe mama născătoare.

 Şi - acum   în gânduri mi se face noapte

Și intervine șocul de plecare,

De nu mi-ar fi intrat, pe totdeauna,

Pământ de morți, în mâini și în picioare.

 Ce   tragic schimb am fost silit să aflu,

Ducând pe mama la înmormântare,

Ea odihnește-n cimitir, acasă,

Dar cimitiru-n carnea mea tresare.