***

 Mihaela Ursuleasa, marea pianistă stinsă la doar 33 de ani, pe 2 august 2012...

Mihaela Ursuleasa a venit pe lume pe 27 septembrie 1978 la Brașov și a fost fiica lui Ştefan şi a Agripinei Ursuleasa, o familie de muzicieni.

Fetița a început să cânte la pian la vârsta de 5 ani, devenind ulterior eleva profesoarei Stela Drăgulin. Poetul și publicistul Petru Ghelmez a stat de vorbă cu micuța pianistă în 1988:

“lată o fată de numai zece ani despre care, în mod sigur, veţi mai auzi vorbindu-se: Mihaela Ursuleasa, elevă în clasa a IV-a, la Şcoala nr. 26 din oraşul Braşov.

De ce? — veţi întreba, poate, pe bună dreptate, cei ce n-aţi auzit încă de Mihaela. Pur şi simplu pentru că ea este considerată, chiar de pe acum, de mulţi specialişti în domeniu, un mare talent al muzicii interpretate la pian. Ştiu că, în pofida tuturor excepţiilor (sunt destul de multe şi de frumoase şi din acestea: Mozart şi Enescu, de pildă, au cântat minunat, şi au compus chiar la vârste foarte fragede!), arta este totuşi un atribut al maturităţii, ea cere condiţia alergătorului de cursă lungă. Contează, desigur, foarte mult şi startul, plecarea în cursă. Esenţialul însă este atingerea liniei de sosire.

(…)

În urmă cu câtva timp, când m-am dus la Braşov s-o văd, să stau de vorbă cu Mihaela, să aflu ce face, cum gândeşte, cum învaţă, cum studiază la pian, cum se joacă, n-am găsit în faţa mea un „copil-minune”. Din contră, în săliţa aproape neîncăpătoare pentru masivul pian de la etaj, unde studiază Mihaela, am găsit alături de profesoara sa de muzică, Stela Drăgulin, o fetiţă frumoasă şi copilăroasă ca o floare catifelată de pansea, veselă şi sănătoasă chiar şi sub atingerea brumelor gheţoase de toamnă ori a primilor fulgi de zăpadă. „Semnul vieţii adevărate, mi-am zis, al rezistenţei şi al generozităţii în faţa vieţii“.

Când Mihaela zâmbeşte, îi zâmbeşte întreaga faţă, îi zâmbesc privirile, zâmbesc cei din jurul ei, zâmbeşte încăperea. Chiar şi pianul, ursuz şi nesupus din fire, zâmbeşte, pentru că Mihaela zâmbeşte din tot sufletul, din toată inima ei de copil cuminte, bun, inteligent, muncitor peste măsură şi talentat cum rar se întâmplă.

Mihaela ştie, ori mai ales simte, că în degetele ei lungi şi frumoase se află ceva neobişnuit, acea predispoziţie greu de numit căreia oamenii îi spun talent. Despre acest lucru i-a vorbit profesoara sa, Stela Drăgulin, ori un maestru dirijor ca Marian Ionescu-Galaţi, sau alţi maeştri dirijori, precum Iosif Conta, Erwin Acel ori Cristian Mandeal, nume cunoscute în lumea muzicii româneşti, ba chiar şi peste hotare. Dar ei i se pare acest lucru firesc şi cată să ţină seama de el muncind şi mai mult, rămânând în continuare un copil serios şi când învaţă, şi când se joacă, nefăcând-o nici măcar o clipită „pe artista“! Iarăşi semnul adevăratei vocaţii! Talentul, când există, se află în adâncul sufletului, în toată fiinţa, nu în straiele ori pozele exterioare.

Până acum Mihaela Ursuleasa a cântat pe marile scene de la Bucureşti, Braşov, Târgu Mureş, Concertul pentru pian şi orchestră în Re Major de Haydn, Concertul pentru pian şi orchestră în Fa Major de Mozart, Concertul pentru pian şi orchestră nr. 3 în Do minor de Beethoven, precum şi un număr însemnat de piese de concert de Bach, Beethoven, Mozart, Scarlatti, Chopin, Rahmaninov, Enescu.

Când Mihaela s-a oprit din cântat, publicul, de obicei foarte pretenţios şi sever cu noii interpreţi, a izbucnit în aplauze frenetice, chemând-o de mai multe ori la rampă. Mihaela a zâmbit, s-a aplecat uşor, mulţumind cuviincios, a primit flori, multe buchete de flori, s-a gândit în primul rând atunci la părinţii săi din Braşov, Ştefan şi Agripina Ursuleasa.

— Câte ore studiezi pe zi la pian, Mihaela?

— (Zâmbind)… Două, trei, patru ore, în mod obișnuit… Dar când pregătim concertele… (Zâmbește, trăgând cu ochiul spre profesoara sa, Stela Drăgulin), atunci studiem câte 7 sau chiar 8 ore pe zi.

— Nu e cam mult? La celelalte materii când mai înveţi?

— Păi… tot îmi mai rămâne timp… Învăţ în timpul care-mi mai rămâne… — În afară de pian, ce materii îţi mai plac?

— Matematica… şi româna. Iar acum, în clasa a IV-a, şi istoria.

— Plângi dacă altcineva învaţă sau cântă mai bine decât tine?

— Nu… vreau să-l ajung… dar nici acela să nu stea pe loc…

— Ce citeşti?

— Poveştile lui Ion Creangă şi ale lui Mihail Sadoveanu… povestiri de Mark Twain şi poezii de Mihai Eminescu, de George Coşbuc şi Octavian Goga…

— Şi de jucat, când te mai joci?…

Zâmbeşte din nou către profesoara sa, către păpuşa pe care i-am adus-o şi pe care a aşezat-o pe pian… Zâmbeşte şi pianul…

— Păi… când îmi mai rămâne timp…

Aceasta este Mihaela Ursuleasa: un talent mare, o fetiţă cu ochii inteligenţi, calzi. În toată fiinţa ei se simte un mare suflet de om. Studiază pianul de la vârsta de 5 ani, cântă deja în marile săli de concerte ale ţării, îi place matematica, româna, istoria, are note foarte bune la învăţătură, citeşte multe poveşti şi poezii, mai ales din autori clasici. Şi când se mai joacă? Păi… atunci când îi mai rămâne timp.

Drept pentru care, la sfârşitul convorbirii noastre, am luat-o pe Mihaela de mână, dar şi pe Sonia Maria Drăgulin, prietena ei cea mai bună, „sora mea“; am luat-o şi pe Ana Maria Blaj, care, de asemenea, studiază pianul, am ieşit în parcul din centrul oraşului Braşov şi am făcut împreună un om de zăpadă!

*** Petre Ghelmez, Cutezătorii, decembrie 1988

sursa: discogs.com

Performanțele Mihaelei Ursuleasa au fost remarcate și de regretatul muzicolog Viorel Cosma, care a scris despre ea un articol admirativ cu titlul „Un talent de excepție”:

“Privind afişul recentului concert al Orchestrei simfonice a Radioteleviziunii Române, dirijat de Iosif Conta, eram tentaţi să-l socotim singular prin programul dedicat exclusiv creaţiei lui Beethoven. Ei bine, nici programul, nici execuţia de excepţie a formaţiei, nici dirijorul, aflat într-una din cele mai inspirate evoluţii din îndelungata-i carieră artistică, nu au constituit mobilul succesului neobişnuit din Studioul RTV.

Pur şi simplu, un copil de numai zece ani, înzestrat cu harul acelor interpreţi ce se nasc, poate, o dată la un secol, a atacat cu o maturitate şi intuiţie surprinzătoare Concertul nr. 3 în do minor pentru pian şi orchestră de Beethoven, reuşind să ţină cu respiraţia tăiată şi cu lacrimi în ochi două săli de spectacole (căci publicul aflat în picioare echivala cu aproape încă o sală plină).

Copilul-minune este braşoveanca Mihaela Ursuleasa, talent singular al pianisticii româneşti, semnalat cu entuziasm de critica muzicală în ultima vreme, dar şi „opera” unui dascăl pasionat şi priceput în modelarea micilor muzicieni, profesoara Stela Drăgulin.

Desigur, la vârsta de numai zece ani, când abia ajungi cu picioarele până la pedala pianului şi când abia poţi cuprinde cu degetele întinse un acord de septimă sau nonă, ceea ce fascinează publicul sunt tehnica, virtuozitatea.

La Mihaela Ursuleasa partitura beethoveniană părea de mult „supusă”, mica artistă impunându-se prin sensibilitatea frazării muzicale, prin intuiţia sublinierii conţinutului emoţional, prin suspensiile neaşteptate în modelarea discursului, prin arderea interioară a interpretului ce se dăruie, la fiecare măsură, marii muzici.

sursa: discogs.com

Mihala Ursuleasa trebuie şi văzută cum trăieşte pe scenă, nu numai ascultată! În compania acestui fenomen muzical, orice alţi parteneri de afiş pălesc.

Totuşi, când există un asemenea stimulent, colegii se întrec pe sine. Cristina Anghelescu a interpretat cu linie, stil şi căldură dificilul Concert pentru vioară şi orchestră de Beethoven, lipsindu-i însă nervul şi strălucirea în părţile extreme (în special în Rondo-ul final), în timp ce Iosif Conta ne-a oferit o versiune emoţionantă, robustă, echilibrată, de certă autenticitate a Simfoniei a V-a în do minor, op. 67 de Beethoven. Orchestra simfonică a Radioteleviziunii s-a aflat într-o formă remarcabilă, dovedind supleţe în acompaniamente şi personalitate în partitura „destinului“.

Şi totuşi, gestul impunerii unui excepţional talent în plină afirmare primează deasupra oricăror tălmăciri remarcabile. Mihaela Ursuleasa nu are termen de comparaţie în momentul actual. Timpul va decide asupra consacrării sale artistice.

*** Viorel Cosma, Un talent de excepție, octombrie 1988

În 1991, tânăra artistă a câștigat locul al doilea la un concurs de pian desfășurat în Senigallia, Italia, apoi a primit o bursă de studii la Viena ce i-a fost oferită de dirijorul Claudio Abbado. La sfatul acestuia, a renunțat temporar la concerte și s-a concentrat asupra educației. Patru ani mai târziu, Mihaela Ursuleasa a câștigat Concursul Internațional de Pian Clara Haskil.

Pianista din Brașov și-a desăvârșit studiile muzicale la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit în 1999, „cum laude” și s-a stabilit ulterior în capitala Austriei.

Primul ei album solo, “Piano & Forte”, a fost lansat în 2010 și a primit premiul ECHO Klassik pentru cea mai bună înregistrare solo a anului. În martie 2011, a lansat al doilea album, “Romanian Rhapsody”.

sursa: discogs.com

În dimineața zilei de 2 august 2012, Mihaela Ursuleasa, care avea în acel moment 33 de ani, a fost găsită decedată în casă de doi ofițeri de poliție. Cotidianul The Guardian relata:

“A fost găsită moartă în reședința ei din Viena joi, în jurul orei 11 dimineața. Se pare că decesul a fost provocat o hemoragie cerebrală, conform declarațiilor purtătorului de cuvânt al poliției, Adina Mircioane.

Ofițerii au pătruns în casă după ce mama ei, cu care vorbea frecvent, a contactat poliția. “A devenit îngrijorată, așa că s-a dus la apartament și a sunat-o la telefon, sunetul se auzea prin ușă și atunci a presupus că și ea este încă în apartament.”

*** The Guardian, 3 august 2012

Trupul neînsuflețit al pianistei a fost adus în țară, fiind depus în foaierul Ateneului Român. Mihaela Ursuleasa a fost înmormântată pe 10 august 2012, cu onoruri militare, pe Aleea Artiștilor din Cimitirul Bellu.

Muzicologul Dumitru Avakian scria în România literară:

“A parcurs drumul unei existenţe intense, învolburate, presărate de episoade dramatice, de dezamăgiri şi biruinţe, dăruindu-se, suferind intens, supravieţuind, luptând…, pentru muzică, pentru Ştefania, fetiţa ei de 5 ani, pentru ea însăşi. A iubit muzica lui Mozart pentru simplitatea construcţiei, pentru spontaneitatea, pentru veridicitatea umană a acesteia (…) Sunt sigur, în aceste momente cântul Mihaelei răsună în eternitate.”

*** Dumitru Avakian, In memoriam Mihaela Ursuleasa. S-a stins o flacără a muzicii, România literară, 10 august 2012

Foto: www.discogs.com