***

 O fiică și-a dus mama în parc să se bucure de după-amiaza împreună. Mama, deja în stadiul avansat al vieții, mergea încet, sprijinindu-se de baston. În timpul plimbării, mama s-a împiedicat de câteva ori și, la un moment dat, a căzut la pământ.

Unii trecători i-au privit cu un amestec de milă și dezaprobare, dar fiica a rămas calmă, mereu aproape de mama ei.

După un timp s-au așezat pe o bancă. Fiica, fără să arate niciun disconfort, s-a aplecat să ajusteze pantofii mamei sale, asigurându-se că sunt bine montați. Apoi, ușor, i-a mângâiat mâinile, acum slăbite de ani.

Ridicându-se pentru a continua să meargă, o femeie care le privea a venit și i-a spus fiicei sale:

—Scuze domnisoară, cred că ai lăsat ceva pe bancă.

Fiica, șocată, i-a răspuns:

- Nu, nu am uitat nimic.

Femeia, zâmbind, i-a răspuns:

—Da, ai omis ceva! Ai lăsat un spectacol frumos de dragoste filială și o inspirație tuturor celor care te-au văzut.

Întregul parc părea să se oprească pentru un moment de reflecție profundă.

Nu există onoare mai mare decât să-i însoțești pe cei care cândva ne-au îndrumat cu dragoste. Părinții noștri, care ne-au învățat să mergem și ne-au îngrijit cu dăruire, merită tot respectul și  grija noastră.