***

 Cântecul lebedei - Zaharia Stancu

M-am întors într-o zi în sat

să mai adoarmă în mine tristețea

și toți salcâmii m-au întrebat

Unde? Unde ți-e tinerețea?

Am pierdut-o - le-am spus - am pierdut-o demult,

zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.

Mi-au mâncat-o orașul plin de tumult

și cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,

poarta a rămas zăvorâtă.

De ce te-ai întors? Ce mai cauți aici?

S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ți cer

nici pâine, nici struguri, nici rodii,

doresc doar atât: să-mplinesc

ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,

cu nimic n-o să te mai supăr

o să mă schimb într-o trestie

ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,

cu norul să mă duc pân' la soare

să suflu printre buze în el

să ardă mai repede și mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,

mult mai sus și mult mai departe,

poate că voi ajunge într-o zi la o stea

pe care să fie și viață, și moarte.

Miezul Universului o să-l caut,

Va fi de aur? Va fi de rubin?

Când eram tânăr, aveam ochii

albaștri ca lanul de in.

Acum ochii mei sunt tulburi de tot,

prea mult i-am ținut scăldați în lumină.

Văd cu ei lumea prin care-am  trecut

și lumea care e pe drum şi-o să vină.