Persefona- Zeița Primăverii
Într-o dimineață eternă, când pământul încă dormea sub mantia iernii, Persefona s-a trezit cu un fior pe care nu-l mai simțise niciodată. Era fiica lui Zeus și a Demetrei, zeița primăverii din mitologia greacă, cunoscută pentru frumusețea ei radiantă și darul de a trezi natura la viață. Dar în acea zi, cerul Olimpului era tăcut, iar florile pe care le iubea atât de mult păreau să-și plece capetele, ca și cum ar fi presimțit ceva. Persefona, numită și Kore în tinerețe, nu știa că destinul ei avea să se schimbe pentru totdeauna.
Totul a început cu o floare – un narcis strălucitor, crescut singur pe o câmpie goală. Persefona se plimba cu însoțitoarele ei, nimfele, când l-a zărit. Era diferit, cu petalele albe ca zăpada și un parfum care o chema. „E doar o floare,” și-a spus, râzând, și s-a aplecat să-l culeagă. Dar pământul s-a cutremurat sub picioarele ei, despărțindu-se cu un urlet. Din adâncuri a apărut Hades, zeul lumii subterane, cu carul său tras de cai negri ca noaptea. Ochii lui ardeau de o dorință rece, iar mâna i s-a întins spre ea. Înainte să poată țipa, Persefona a fost trasă în abis, narcisul căzându-i din mână, ultima urmă a luminii ei.
În Regatul Întunericului , Persefona s-a trezit prizonieră. Hades, fratele lui Zeus, o văzuse de mult timp dansând pe câmpii și hotărâse că ea va fi regina lui.
-Aici e casa ta acum, i-a spus el, arătându-i tronul de obsidian de lângă al lui. Dar Persefona nu era o floare care să se ofilească în întuneric. Îi lipseau soarele, vântul, mirosul ierbii – tot ce o definise ca zeiță a primăverii. În schimb, umbrele o înconjurau, iar sufletele morților șopteau neîncetat. Totuși, ceva din privirea lui Hades o tulbura: nu era doar cruzime, ci o singurătate adâncă, ca a unui rege fără supuși adevărați.
Între timp, pe pământ, Demetra, mama Persefonei, își căuta fiica cu o disperare care zguduia lumea. Conform mitului, ea a blestemat pământul să rămână sterp până când Persefona i-ar fi fost returnată. recoltele mureau, râurile secau, iar oamenii mureau de foame. Zeus, presat de haosul creat, a trimis mesageri către Hades, cerându-i să o elibereze. Dar Hades avea un plan. Într-o zi, i-a oferit Persefonei o rodie, fructul roșu strălucind ca o promisiune în mâinile lui.
-Mănâncă, i-a spus, cu un zâmbet subtil.
-E doar un dar.
Flămândă și obosită, Persefona a mușcat din ea, gustând șase semințe – un gest mic, dar fatal, căci legile zeilor spuneau că cine consumă mâncare în Regatul Întunericului, rămâne legat de el.
Persefona nu era doar o victimă neajutorată. În timp ce petrecea lunile captive, a început să observe puterea pe care o avea chiar și în acel loc întunecat. Umbrele îi ascultau șoapta, iar unde pășea, pământul uscat al Regatului Întunericului înflorea cu flori palide, stranii. Hades o privea uimit, dar și îngrijorat – regina lui nu era doar o prizonieră, ci o forță care îi sfida domnia.
-Nu poți schimba ce e al meu, îi spunea el, dar Persefona zâmbea în sinea ei. Știa că primăvara nu poate fi ținută captivă pentru totdeauna.
Punctul culminant a venit când Hermes, mesagerul zeilor, a coborât în Regatul Întunericului cu ordinul lui Zeus: Persefona trebuia eliberată. Dar Hades a dezvăluit adevărul – semințele de rodie o legaseră de lumea lui.
-Șase semințe, șase luni, a declarat el.
-Jumătate din an va fi a mea.
Zeus, prins între furia Demetrei și dreptatea lui Hades, a acceptat compromisul. Persefona urma să petreacă șase luni în Regatul Întunericului și șase luni pe pământ, un ciclu etern care avea să explice anotimpurile: primăvara și vara, când ea revenea la Demetra, și toamna și iarna, când cobora înapoi la Hades.
Dar povestea nu se oprește aici. În timp, Persefona s-a transformat. Nu mai era doar Kore, fata inocentă a primăverii, ci o regină duală, cu o putere care unea viața și moartea. În Regatul Întunericului, a construit grădini de umbre, unde sufletele găseau alinare în flori care nu vedeau soarele. Pe pământ, dansa cu o intensitate nouă, știind că fiecare petală era un dar efemer. Hades, deși o iubea, nu a posedat-o niciodată pe deplin – Persefona învățase să fie liberă chiar și în lanțuri.
Într-o zi, stând pe tronul ei de obsidian, cu o rodie în mână, Persefona a privit spre cerul invizibil al Regatului Întunericului și a murmurat: „Am fost furată, dar m-am regăsit.”
Povestea ei a rămas un ecou în mitologie – o zeiță care a pierdut totul, dar a câștigat o putere mai mare decât și-ar fi imaginat cineva. Și astfel, primăvara revine mereu, nu doar ca un dar al naturii, ci ca un triumf al unei regine care a învins întunericul cu propriile ei flori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu