@@@

 Ultimul drum spre casă.

M-am întors din Spania după cincisprezece ani doar ca să descopăr că, în locul familiei pentru care sacrificasem totul, mă aștepta o casă goală și o scrisoare de la fiica mea.

Cincisprezece ani. 5.475 de zile departe de satul meu din Suceava. De atâta timp am fost plecat, lăsând în urmă un copil de cinci ani, o soție frumoasă și promisiunea că mă voi întoarce bogat. Aveam douăzeci și opt de ani când am urcat în autocarul spre Madrid, cu două valize uzate și cu visul unei vieți mai bune.

Am ajuns în Spania într-o iarnă aspră, fără să știu limba și fără acte în regulă. Am dormit prima săptămână într-un parc, până când un alt român m-a luat sub aripa lui. Lucram câte paisprezece ore pe zi pe șantiere, trimițând acasă aproape tot ce câștigam. La început, vorbeam cu Elena și cu Ioana în fiecare duminică. Le spuneam mereu: "Încă puțin și vin acasă. Încă puțin și vom avea tot ce ne-am dorit."

Primii ani au fost cei mai grei. Dormeam într-o cameră cu alți cinci bărbați și mâncam doar ce era absolut necesar. Fiecare euro economisit însemna o cărămidă în plus la casa pe care voiam să o construiesc. Elena îmi spunea adesea: "Vino acasă, Vasile. Nu ne trebuie palat, ne trebuie tată și soț." Dar eu eram încăpățânat. Voiam să le ofer ce nu avusesem eu niciodată.

În al cincilea an, mi-am găsit un loc de muncă stabil la o companie de construcții. Trimiteam bani pentru școala Ioanei, pentru casa nouă pe care o construiam și pentru ca Elena să nu mai trebuiască să muncească la câmp. Cu fiecare an care trecea, amânam întoarcerea: "La anul, când termin casa", "După ce Ioana termină gimnaziul", "După ce strâng pentru mașină".

Conversațiile noastre telefonice au devenit tot mai scurte, tot mai formale. La început, Ioana mă aștepta nerăbdătoare să sun. Apoi, treptat, a început să aibă mereu câte ceva de făcut când o chemam. "E la o prietenă", "Are teme", "A ieșit în sat". Când reușeam să vorbesc cu ea, răspunsurile erau monosilabice. Nu mai știam ce să o întreb, iar ea nu știa ce să-mi povestească. Devenisem doi străini legați doar prin sângele care curgea în venele noastre.

Elena era mereu ocupată cu casa, cu grădina, cu cele necesare. Vocea ei obosită îmi spunea că totul e bine, că se descurcă, că Ioana crește frumos. Îmi vorbea despre vecinii care își construiseră și ei case din banii trimiși din străinătate, despre satul care se transforma, despre bătrânii care mureau unul câte unul.

Am venit acasă de doar două ori în acești cincisprezece ani. Prima dată la înmormântarea mamei, când Ioana avea zece ani și abia m-a recunoscut. A doua oară la terminarea liceului Ioanei, când am stat doar trei zile, grăbit să mă întorc la un proiect important care îmi promitea un bonus substanțial.

Acum, după cincisprezece ani, m-am întors definitiv. Aveam în cont peste o sută de mii de euro, suficient pentru a trăi decent în România pentru mult timp. Casa pe care o construisem din banii trimiși era gata - două etaje, patru dormitoare, o bucătărie modernă și o baie cu jacuzzi, exact cum visase Elena.

Când am coborât din autobuz în gara din Suceava, satul mi s-a părut străin. Casele vechi, cu acoperișuri de șindrilă, fuseseră înlocuite cu vile impunătoare. Străzile erau asfaltate, iar în centru apăruseră magazine noi. Doar dealurile și cerul rămăseseră neschimbate.

Am luat un taxi până la marginea satului, unde ne construisem casa. Șoferul, un bărbat de vârsta mea, m-a privit curios.

"De mult plecat?" m-a întrebat, recunoscând probabil privirea celui care se întoarce după o lungă absență.

"O viață întreagă", i-am răspuns, simțind un nod în gât.

Casa noastră era impunătoare, exact cum o plănuisem - tencuială galbenă, acoperiș roșu, un gard înalt din fier forjat și o curte pavată. Dar când am deschis poarta, am simțit imediat că ceva nu era în regulă. Curtea era curată, dar impersonală. Niciun ghiveci cu flori, niciun semn al vieții cotidiene.

Am descuiat ușa cu cheia pe care o păstrasem toți acești ani. Interiorul era frumos mobilat, dar rece. Nicio fotografie pe pereți, nicio haină în cuier, nicio față de masă colorată țesută de Elena. Totul părea dintr-un catalog de mobilă - frumos, dar fără suflet.

Pe masa din bucătărie era un plic. L-am deschis cu mâini tremurânde și am recunoscut scrisul ordonat al Ioanei, fiica mea care crescuse fără mine.

*"Dragă tată,*

*Dacă citești această scrisoare, înseamnă că, în sfârșit, te-ai întors acasă. Casa este a ta, așa cum ai visat mereu. Este cadoul nostru pentru tine, pentru toți anii de muncă și sacrificiu.*

*Mama nu a mai putut aștepta. A încercat, Dumnezeu știe că a încercat. Dar an după an, promisiunile tale deveneau tot mai goale, iar absența ta tot mai grea. Când m-am mutat la facultate în București, acum cinci ani, nu a mai putut suporta singurătatea. L-a întâlnit pe Mihai, un profesor văduv din oraș. S-au căsătorit anul trecut și s-au mutat în Piatra Neamț, unde el are familia.*

*Eu am terminat facultatea de medicină și am primit o bursă la Paris. Plec peste două săptămâni și nu știu când mă voi întoarce. Poate voi face ca tine - voi spune mereu 'la anul', până când anii vor deveni un deceniu, iar casa și satul vor deveni doar o amintire îndepărtată.*

*Te-am iubit enorm când eram mică. Erai eroul meu, bărbatul care muncea în țări îndepărtate pentru a ne oferi o viață mai bună. Apoi, treptat, ai devenit o fotografie pe perete, o voce la telefon, un străin care trimitea bani. Am crescut visând la momentul când te vei întoarce și vom fi din nou o familie. Apoi am crescut și am înțeles că familia noastră existase doar în amintirile mele de copil.*

*Nu te învinovățesc. Știu că ai făcut ceea ce ai crezut că e mai bine pentru noi. Dar casa asta mare și goală, construită cu atâta trudă, nu a fost niciodată ceea ce ne-am dorit cu adevărat.*

*Dacă vrei să ne vedem înainte să plec, mă găsești la numărul de telefon de pe spatele acestei scrisori.*

*Cu dragoste,*

*Ioana"*

Am stat mult timp nemișcat, cu scrisoarea în mână, privind casa goală pentru care sacrificasem totul. Construisem pereții, dar pierdusem oamenii care ar fi trebuit să îi umple cu viață și râsete.

A doua zi am sunat-o pe Ioana. Vocea ei, devenită matură, m-a întrebat formal când vreau să ne vedem. Am stabilit să luăm prânzul în Suceava, la un restaurant elegant. Când am văzut-o intrând, mi s-a tăiat respirația. Semăna atât de mult cu Elena la vârsta ei - aceeași postură dreaptă, aceeași privire hotărâtă, același zâmbet reținut.

"Arăți bine, tată," mi-a spus, studiindu-mă. "Spania ți-a priit."

Eu nu am putut să scot niciun cuvânt. În fața mea stătea o femeie tânără, frumoasă și educată, care îmi spunea "tată" dintr-un sentiment de datorie, nu din afecțiune. O străină care purta numele meu și sângele meu, dar care crescuse fără mine.

Am vorbit despre facultate, despre bursa ei, despre planurile de viitor. Mi-a arătat poze cu Elena și noul ei soț - o femeie încă frumoasă, dar cu o tristețe adâncă în privire, alături de un bărbat cu păr cărunt și ochelari, care o ținea protector de umeri.

"E fericită?" am întrebat-o, simțind un nod în gât.

Ioana a ezitat înainte să răspundă.

"E mulțumită. Mihai e un om bun, care o respectă și îi oferă stabilitate. Nu știu dacă asta înseamnă fericire, dar e mai mult decât a avut în ultimii cincisprezece ani."

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Știam că are dreptate, dar adevărul tot durea.

"Și tu? Ești fericită?" am întrebat-o.

A zâmbit trist.

"Sunt bine. Am prieteni buni, o carieră promițătoare și amintiri frumoase din copilărie. Dar îmi lipsește ceva ce nu pot explica - poate sentimentul de apartenență, de rădăcini. Când colegii mei vorbesc despre tradițiile de familie, despre serile petrecute cu părinții, despre certurile și împăcările care fac parte din viața oricărei familii normale, eu tac. Ce aș putea să le spun? Că tatăl meu a fost o voce la telefon? Că am crescut cu fotografii și promisiuni?"

Am plecat capul, incapabil să îi susțin privirea.

"Îmi pare rău," am șoptit. "Am crezut că fac ce e mai bine pentru voi."

Ioana a oftat și mi-a atins mâna - primul contact fizic după atâția ani.

"Știu, tată. Și asta e partea cea mai tristă. Ai sacrificat totul pentru noi, dar n-ai înțeles niciodată că singurul lucru de care aveam cu adevărat nevoie erai tu - prezent, acolo, în fiecare zi. Nu banii tăi, nu casa ta, ci tu."

Înainte să plece înapoi la București, mi-a dat un album foto. "L-am făcut pentru tine," mi-a spus. "Ca să vezi ce ai ratat."

În acea noapte, singur în casa mare și goală, am răsfoit albumul. Ioana la primul ei spectacol de școală, costumată în zână. Ioana adolescentă, cu premiul pentru cel mai bun eseu la olimpiada de română. Ioana la banchetul de absolvire a liceului, într-o rochie albastră, zâmbind timid. Elena, îmbătrânind treptat în fiecare fotografie, cu un zâmbet tot mai stins, cu privirea tot mai obosită.

Am plâns până în zori, confruntându-mă cu realitatea anilor pierduți, a momentelor care nu se vor mai întoarce niciodată.

În săptămânile următoare, am încercat să îmi găsesc un loc în satul care nu mai era al meu. Bătrânii mă priveau curios, copiii nu mă cunoșteau, iar vecinii șușoteau când treceam pe stradă: "Ăsta e Vasile, cel care și-a lăsat nevasta și fata pentru bani. Acum s-a întors, dar degeaba."

Într-o seară, stând pe terasa casei goale, am luat o decizie. Am pus casa la vânzare și am cumpărat un mic apartament în București, aproape de aeroportul Otopeni. Când Ioana a aflat, m-a sunat mirată.

"De ce vinzi casa? A fost visul tău de o viață."

"A fost greșeala mea de o viață," i-am răspuns. "Și vreau să fiu aproape de aeroport."

"De ce?"

"Pentru că vreau să pot veni să te văd la Paris ori de câte ori îmi permiți. Și vreau să știi că, oricând ai nevoie de mine, sunt la doar câteva ore distanță, nu la cincisprezece ani."

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

"Nu pot să promit că vom recupera timpul pierdut," a spus în cele din urmă.

"Nu-ți cer asta," i-am răspuns. "Îți cer doar șansa de a fi prezent în viața ta de acum înainte."

Ioana a plecat la Paris luna trecută. Am condus-o la aeroport și, pentru prima dată după mulți ani, m-a îmbrățișat strâns înainte să plece. Mi-a promis că va veni de Crăciun și că îmi va trimite adresa ei, ca să o pot vizita.

Casa din sat s-a vândut unui cuplu tânăr din oraș, care visează la o viață liniștită la țară. I-am văzut aducând jucării și mobilă colorată, plantând flori în grădină, umplând casa cu viață. Sper să fie fericiți acolo, în felul în care noi nu am fost niciodată.

Uneori, Elena mă sună. Vorbim formal, ca doi oameni care au împărtășit cândva o viață, dar care acum trăiesc în lumi diferite. Mi-a spus că Mihai o tratează bine și că, în sfârșit, nu mai trebuie să ia singură toate deciziile. Nu i-am spus cât de mult mă doare asta.

Acum stau în apartamentul meu din București și aștept. Aștept un telefon de la Ioana, o invitație să o vizitez, o șansă să fiu tatăl pe care nu am fost niciodată. Și în fiecare zi învăț o lecție pe care ar fi trebuit să o știu cu cincisprezece ani în urmă: că acasă nu este un loc, ci oamenii care te așteaptă acolo; că bogăția nu se măsoară în bani, ci în amintiri împărtășite; că nicio casă nu valorează cât o îmbrățișare sinceră de la copilul tău.

Iar dacă există un lucru pe care l-am învățat după toți acești ani, e că atunci când alegi să fii absent din viața celor dragi, riști să devii absent și din inimile lor. Și nici toate casele din lume nu pot umple golul lăsat în urmă.