$$$

 După doi ani de muncă în Germania, am aflat la bodega din sat că nevasta mea nu mă mai aștepta de mult.

Nu-mi simțeam picioarele când am coborât din microbuzul care m-a lăsat în centrul satului. După doi ani de șantiere în Germania, de dormit prin containere și mâncat la pachet, m-am întors cu buzunarele pline și sufletul împovărat de dor. Mi-am luat geamantanul vechi, legat cu sfoară să nu se desfacă, și am pornit pe uliță, spre casa ridicată cu mâinile mele înainte de plecare.

Unii vecini mă salutau din poartă, alții întorceau capul. Mi s-a părut ciudat, dar am dat vina pe oboseala drumului. Am hotărât să mă opresc mai întâi la bodega satului, să iau o sticlă de palincă pentru seara de revedere cu Marina.

Când am intrat, cârciumarul Marin a încremenit cu paharul în mână.

"Costine? Te-ai întors?" m-a întrebat, măsurându-mă din cap până-n picioare.

"Da, de tot," am răspuns mândru. "Am strâns destul cât să termin casa și să-mi iau un tractor."

Marin a pus paharul jos și a oftat adânc.

"Stai jos, băiatu'. Trebuie să-ți spun ceva."

S-a așezat în fața mea și a turnat două pahare de țuică.

"Marina ta... nu mai e Marina ta de vreo șase luni. E cu văru-tu, Gelu."

Am simțit cum podeaua se clatină sub mine. În toate apelurile noastre video, în toate mesajele, nimic nu mi-a dat de bănuit. Zâmbea, făcea planuri, îmi spunea cât mă așteaptă.

"Glumești," am îngăimat.

"Tot satul știe, Costine. Vin aici împreună de luni de zile. Stă la el acum. În casa ta... e doar când știe că o suni tu."

Am dat paharul pe gât, simțind cum alcoolul arde, dar nu suficient cât să topească gheața care mi se formase în piept.

"De ce n-a avut curaj să-mi spună? De ce m-a lăsat să trimit bani și să visez la întoarcere?"

"Banii, Costine," a șoptit Marin. "Trimiți frumos acasă în fiecare lună. Cu ce să renunțe?"

Cine a crescut la sat știe că veștile, bune sau rele, nu călătoresc niciodată singure. Întotdeauna sunt purtate de oameni care aleg când și cum să le împărtășească.

Am mai băut un pahar, apoi încă unul. Cu fiecare înghițitură, realizam cât de orb fusesem. Semnele erau acolo - apelurile tot mai scurte, graba ei, felul cum ieșea din casă când vorbeam.

"Ce faci acum?" m-a întrebat Marin.

"Mă duc acasă. Vreau să văd cu ochii mei."

Casa socrilor, unde locuiam cu Marina, se zărea de departe. Curtea părea îngrijită - socrul meu mereu ținea la aspectul gospodăriei.

Am intrat pe poartă cu inima strânsă. Socrul meu, care repara gardul din spate, s-a oprit din lucru când m-a văzut. Privirea lui mi-a confirmat tot ce auzisem la bodegă. Am pășit în casă cu mâini tremurânde. Înăuntru, pe comoda din hol, poze noi cu Marina și Gelu - vărul meu de-al doilea, cel care venea des pe la noi înainte de plecarea mea.

M-am prăbușit pe un scaun, privind casa construită cu atâta speranță, devenită acum un monument al trădării.

Seara, când m-am dus la mama, bătrâna m-a primit fără să pună întrebări, ca și cum ar fi știut dinainte ce se întâmplase. Mi-a pregătit camera din copilărie și m-a lăsat să-mi înghit durerea în tăcere.

În vremurile noastre, când toată lumea e conectată prin telefoane și internet, nimeni nu te învață cum să descoperi că ai fost înșelat prin tăcerea unui sat întreg.

A doua zi, Marina a venit la poartă. Stătea cu mâinile împreunate, privind în pământ.

"Am auzit că te-ai întors," a spus încet.

"Ai auzit? Credeam că te interesează mai mult, având în vedere că suntem căsătoriți."

"Costin, trebuie să vorbim."

"Acum vrei să vorbim? După ce tot satul știe că dormi cu vărul meu de luni de zile? După ce m-ai lăsat să trimit bani pentru o casă în care tu te culcai cu altul?"

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

"N-am vrut să se întâmple așa. La început, a venit doar să mă ajute. Apoi..."

"Apoi ai uitat că ai un soț care muncește ca un sclav pentru noi."

A urmat tăcerea, grea ca lespedea de la mormânt.

"Banii sunt toți la bancă," a spus ea în cele din urmă. "N-am cheltuit nimic din ce-ai trimis pentru casă."

Am râs amar.

"Ține-i. Consideră-i plată pentru servicii."

În zilele care au urmat, am rămas la casa bătrânească a mamei mele. Nu mi-am luat nici măcar hainele de la socri. Nu puteam să mă întorc acolo, unde fiecare colț îmi amintea de trădare.

Mama mă mângâia pe cap ca atunci când eram copil. "Stai aici, Costine. Casa asta e și a ta. Aici nimeni nu te judecă." Dar eu simțeam că mă sufoc în satul unde toți știau povestea rușinii mele.

În dimineața plecării, satul părea nefiresc de liniștit. Mi-am lăsat toate lucrurile la mama, luând doar strictul necesar. I-am promis că voi reveni des s-o văd, deși amândoi știam că va trece mult timp până să pot privi din nou în ochii consătenilor mei.

Când autobuzul a pornit, am privit pe geam cum satul natal se îndepărta. Undeva acolo, într-una din acele case, Marina începea o nouă viață cu Gelu, pe ruinele viselor mele.

În buzunarul hainei, aveam contractul pentru un nou loc de muncă la oraș. Era timp să învăț să trăiesc din nou, să construiesc ceva doar pentru mine.

Pentru că asta învățăm noi, cei crescuți la țară: că după cea mai grea iarnă, tot vine primăvara. Și că uneori, trebuie să pleci departe pentru a te regăsi.