$¢$

 12 martie 1907 

Răscoala Țărănească din 1907 atinge apogeul în Muntenia şi Oltenia.

 Demisia guvernului conservator prezidat de Gheorghe Cantacuzino. Se formează un guvern liberal, în frunte cu Dimitrie A. Sturdza (cu I.I.C. Brătianu la Ministerul de Interne şi cu generalul Al. Averescu la Ministerul de Război).

Flacara răscoalelor ţărăneşti din România a cuprins toată Muntenia şi Oltenia, unde a cunoscut o violenţă deosebită. La începutul secolului XX, în România, țărănimea constituia peste 80% din populație, majoritatea avand foarte puțin pămînt în poroprietate iar a zecea parte, chiar deloc. Majoritatea țăranilor trăiau din ceea ce lucrau, în dijmă sau pe plată, la marii proprietari vecini. În România acelei perioade, identic precum în Rusia, Polonia, Ungaria, existau proprietari de mari latifundii, care se întindeau pe zeci și chiar sute de mii de hectare. Diferența enormă dintre suprafata de pămînt deținută de marii latifundiari și cea deținută de țărani, a constituit o primă cauză a nemulțumirilor țărănimii.

O altă cauză era impunerea țăranilor spre cultivare culturi destinate exclusiv exportului (grîu, rapiță, etc), din care marii latifundiari scoteau profituri maxime. Orientarea agriculturii spre export vine încă din vremea principatelor românești cand, în urma tratatului de la Adrianopol (1829),s-a deschis comerțul cu occidentul.Creșterea fenomenului arendășiei, constituie a treia și cea mai importantă cauză a răscoalei. Boierii nu se mai ocupau direct de administrarea proprietăților lor, trecînd cu traiul la oraș sau in strainatate. Prin urmare, boierii și marii latifundiari, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, deseori străini de sat și chiar de neam, la rîndul lor încercau să obțină pe seama țăranului profituri cît mai mari într-o perioadă cît mai scurtă de timp. Acestia fiind mult mai duri și neînduplecați decît boierii, ajunsesera să fie dușmanul principal al țărănimii din România.

Răscoala țărănească din 1907, pornita din nordul Moldovei a ajuns pînă în Oltenia, cuprinzînd toată România. Mai multe proprietăți ale latifundiarilor au fost distruse, iar numeroși arendași au fost uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încat liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea și au folosit armata și tunurile împotriva rasculatilor. Potrivit unui raport al Ministrului de Interne, 7807 participanti la rascoala au fost trimisi in judecata pentru devastari si 164 pentru omoruri. Din prima categorie, cei mai multi au fost eliberati. In ceea ce priveste numarul mortilor acesta continua sa fie controversat. Cifra avansata initial de autoritati a fost de 419. Aceasta a fost contestata de la bun inceput atat in presa vremii, cat si de observatorii straini. Ziarul “Adevarul” a lansat, in schimb cifra fantezista de 11.000 morti, cifra preluata cu entuziasm mai intai de socialistii din epoca si ulterior de comunistii lui Gheorghiu Dej si Nicolae Ceausescu.

În scop propagandistic au fost adunati cu cinism in zilele de 27-30 aprilie 1962, exact 11.000 tarani in marele pavilion de la actualul “Romexpo”, pentru a sarbatori, alaturi de membrii Marii Adunari Nationale, incheierea procesului de colectivizare a agriculturii, cu alte cuvinte deposedarea taranimii, prin forta, procese politice si omoruri, de pamantul cu care fusesera improprietariti mosii lor, tot din initiativa liberalilor dupa primul razboi mondial. In 1907, dupa reprimarea dura si rapida a rascoalei, contele Schönburg, ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, dar si generalul Averescu au apreciat numarul mortilor intre 1000 si 2000. Indiferent de numarul mortilor, de o parte si de alta a celor care s-au confruntat, indiferent de actele de vandalism si crimele savarsite de unii tarani rasculati, dar care la randul lor aveau dreptatea lor, evenimentele din primavara anului 1907 au constituit o mare tragedie nationala.

Ciocnire înte cavaleria regală și țăranii în Comănești – foto preluat de pe ro.wikipedia.org