$$$

 ♥️Ștefan Mihăilescu-Brăila... 

100 de ani de la nașterea sa

„Eu militez pentru simplitate şi sinceritate în joc. Actorul să fie convins în tot ceea ce face în numele personajului. Sunt, desigur, pentru o simplitate în joc, dar pentru o simplitate colorată şi strălucitoare”

A fost uluitor in „Regele moare”, în Domnul Puntilla”, în „Arturo Ui”, în „Secretul lui Bachus”, în „Comoara din Vadul Vechi” și în alte zeci de roluri. A fost admirat, invidiat, temut. Dar a murit parăsit de toți cei care îi fuseseră colegi sau invățăcei pe scenă. Înainte de a ajunge in teatru, în 1949, a muncit pe brânci în port, inclusiv ca salahor. Ștefan Mihăilescu Brăila, actorul al carui geniu nu s-a putut măsura vreodată... 

S-a născut la două februarie 1925 la Brăila, mama lui fiind infirmieră. S-a născut în casa bunicilor materni. Nu a avut o copilărie fericită, pentru că mama sa era distantă şi se purta rău cu el. 

A fost marcat pe viaţă şi a suferit îngrozitor din cauza acestui lucru. I s-a deformat sufletul… 

Toată viaţa a urât sărăcia. Era posesiv cu lucrurile sale, dar era şi în stare să dăruiască foarte mult. N-a putut să-şi ierte mama niciodată pentru răceala ei.

Se-ntâmplă şi asemenea lucruri când se nasc femei cărora le lipseşte instinctul de iubire. 

Şi poate că şi acest talent al lui Ştefan Mihăilescu-Brăila, atât de special, atât de tulburător, trebuia într-un fel sau altul să fie plătit. 

Angela Spânu, rudă a popularului actor, povestea că „S-a născut la Brăila, în casa bunicilor din partea mamei, dintr-o relaţie de o noapte cu un medic care locuia în cartierul Lacul Dulce. 

Nu a avut o copilărie fericită. Mama lui era rece, se purta rău cu el. Unchiul lui îi spunea mereu că e foarte urât, îl băteau cu lingura în cap. 

A suferit toată viaţa, panicat de sărăcie. 

Era posesiv cu lucrurile lui, dar era şi în stare să dăruiască foarte mult. Poate că era zgârcit – din cauza copilăriei în care a fost tratat cu răutate, refuzat de toată lumea, având şi nişte rude obtuze şi neînţelegătoare.” 

În 1943, Ştefan Mihăilescu-Brăila nu avea nici 20 de ani, era proaspăt membru al cercului cultural «Mihai Eminescu» din Brăila. Într-o seară a avut un incident. În Brăila, unde până atunci convieţuiseră români, turci, greci, ucraineni, tătari, evrei, în bună pace şi înţelegere – începuseră asupririle legionare. Evreii erau trimişi în lagăre. 

La 19 ani fizionomia lui era deja bine formată. Nasul său proeminent şi conformaţia chipului puteau să determine părerea că este evreu. 

În acea seară câţiva tineri legionari l-au oprit pe stradă. «Eşti jidan?» «Nu!» «Atunci ce cauţi la cercul Eminescu în care sunt atâţia «jidani.» «Joc teatru.» «Cu faţa asta de jidan?» «Da» Şi-a urmat o bătaie soră cu moartea. 

A leşinat, a avut o hemoragie nazală foarte puternică, şi a zăcut pe pământul rece câteva ore. De pe urma bătăii a suferit câteva săptămâni. Ceilalţi membri ai trupei de teatru l-au căutat abia când el nu mai venise la repetiţii...

Absolvent al cursului primar, în 1936 se înscrie la Liceul industrial din Brăila şi-l termină în 1940. 

Din 1944 face parte din mişcarea artistică de amatori. A fost un copil sărac şi de aceea a început să muncească de la vârsta de 16 ani, a fost pe rând hamal, salahor, funcţionar. Vedea filme. Multe şi americane.

„Mi-era aşa de aproape jocul lor, al actorilor americani, că voiam să fiu şi eu acolo. Aveam 14 ani şi-am vrut să ajung în America. 

Dacă ajungeam era bine, dar am vrut să fie cu acte în regulă. 

M-am urcat pe o barjă şi am spus: «Nene, eu vreau să ajung în America» – «Câţi ani ai?» – «19 ani», am spus eu fără să clipesc. «Dă-mi buletinul!», «Dar n-am buletin.» «De ce?». «Păi, dacă am doar 14 ani – am uitat eu ce-am spus câteva clipe mai-nainte». «Marş de aici!» Şi aşa nu m-am îmbarcat eu spre Hollywood în 1939, pentru că-ntre timp se-nchiseseră... graniţele”, spunea într-un interviu Ştefan Mihăilescu-Brăila. 

Se-nscrie la Conservatorul „G. Cavadia”, conservatorul de muzică şi artă dramatică, pe care-l termină în 1947. După terminarea Conservatorului a fost angajat actor la Teatrul de Stat Brăila, iar acolo erau doi Ştefan Mihăilescu şi, pentru că pe bunica lui o chema şi Brăila, şi-a luat această poreclă pentru a nu fi confundat cu alţii. 

În 1950 se căsătoreşte cu Georgeta Rahtopol, iar în 1956 se transferă la Teatrul din Baia Mare. Vine prin concurs la Teatrul Giuleşti din Bucureşti în 1957, care se numea atunci Teatrul Muncitoresc CFR. 

A debutat în cinema în 1957, iar filmul ce l-a făcut celebru a fost „Comoara din Vadul Vechi”, unde Ştefan Mihăilescu Brăila a creat un adevărat stăpân voluntar, aprig, malefic. A jucat cu o inegalabilă măiestrie în cele mai reuşite comedii precum „Nea Mărin miliardar”, „Ciocolată cu alune”, „Păcală”, „Elixirul tinereţii”.

 

A fost prezentator a numeroase emisiuni de teatru şi de divertisment la radio şi la televiziune. Modest, indiferent de rolul pe care îl avea, juca onest şi cu dăruire de sine. Era un personaj fabulos, gata să creadă în cele mai fantastice visuri dacă aveau legătură cu teatrul. Avea o figură hilară, altoită pe o sensibilitate rafinată şi pe un instinct programat pentru marile roluri. 

Îi plăcea comedia, pe care nu o vulgariza şi îngroşa niciodată, păstrându-i substratul omenesc. A avut parte spre sfârşitul vieţii de două roluri uluitoare: „Descăpăţânarea” de Alexandru Sever şi „Ordinatorul” de Paul Everac. 

Geo Saizescu: „Căpăta o privire de gheaţă, care parcă tăia ca un laser. Pentru rolul lui «Bachus» nu m-am gândit decât la Ştefan Mihăilescu Brăila. 

Era extraordinar! A studiat rolul şi apoi a intrat perfect, din prima, în pielea lui «Bachus».”

Actorul Ştefan Mihăilescu Brăila a trecut în eternitate pe 19 septembrie 1996. În urma sa au rămas rolurile memorabile pe care le-a jucat...

Soția sa a povestit că înainte de a muri, actorul s-a supărat când a văzut că nu vine nimeni să-l vadă şi a decis să fie incinerat pentru ca în urma lui să nu rămână nimic. 

„Eu eram cea cu care avea marile momente de adevăr. Îmi spunea totul. Înainte de a muri, când a văzut că nu vine nimeni să-l vadă s-a revoltat. 

Eu eram la biserică. Am venit şi am văzut un morman de hârtii rupte în mijlocul casei. «Ce-i asta?», «După mine să nu rămână nimic!», «Bravo, Ştefane! Tu şi Ludovic al XIV-lea!»… 

A fost protestul său faţă de indiferenţa colegilor. El era supărat şi pe public că l-a uitat. Era o mare suferinţă”