$$$

 "În seara când s-a aprins primul bec în casa noastră, tata a stat nemișcat sub el, cu ochii în lacrimi, șoptind: 'Doamne, am prins și ziua asta...'"

A fost în '67, toamna târziu. Stâlpii de lemn fuseseră ridicați de-a lungul uliței principale, ca niște santinele înalte păzind intrarea într-o lume nouă.

Aveam treisprezece ani și alergam în fiecare zi după școală să văd progresul lucrărilor. Firele negre întinse între case, izolatorii de porțelan, transformatorul uriaș instalat la marginea satului – pentru noi, copiii, totul părea un miracol.

"O să avem lumină ca la oraș, tată?" întrebam în fiecare seară la cină. Tata doar dădea din cap, privirea ațintită asupra lămpii cu petrol care ne lumina masa de generații. Mama era mai entuziastă: "Nu-mi vine să cred că n-o să mai curăț sticla de lampă în fiecare dimineață."

Ziua cea mare a venit într-o joi. Tot satul era în fierbere – oamenii își terminaseră treaba la câmp mai devreme, copiii fuseseră trimiși să se spele, de parcă venea o rudă importantă în vizită.

În casa noastră, becul fusese atârnat în mijlocul camerei mari, într-o dulie simplă, fără abajur. Tata refuzase să cumpere "podoabe" până nu vedea că "minunea chiar funcționează". Bunicul, care trăise toată viața la lumina opaiței, mormăia: "Foc în casă, agățat de tavan... o să ardem toți în somn."

Deodată, un zvon a străbătut satul - "Au dat drumul la curent!" Tata s-a ridicat și, aproape solemn, s-a îndreptat spre întrerupătorul instalat lângă ușă. 

A apăsat.

Pentru o clipă, nimic. Apoi, becul a pâlpâit și s-a aprins, umplând camera cu o lumină mai puternică decât văzusem vreodată înăuntrul casei. Mama a dus mâinile la gură, bunicul s-a ridicat din colțul lui, iar eu am rămas cu gura căscată.

Tata - omul care nu plângea niciodată, care suportase toate greutățile vieții fără să clipească - stătea nemișcat sub bec, cu fața în sus, iar pe obrajii lui aspri străluceau lacrimi. "Doamne, am prins și ziua asta..."

Afară se auzeau strigăte de bucurie. Luminile se aprindeau una câte una, ca niște stele căzute pe pământ. Satul nostru, care la lăsarea întunericului se cufunda în beznă, strălucea acum în noapte.

Pe uliță, oamenii mergeau din casă în casă, admirând "minunea". Nea Gheorghe montase deja trei becuri în atelierul lui de fierărie. Bătrâna Floarea stătea în pragul casei și plângea: "E prea multă lumină pentru ochii mei bătrâni. O să mă țină trează."

Schimbarea a venit treptat. În iarna aceea, serile au devenit diferite. În loc să ne culcăm odată cu găinile, stăteam mai mult la masă. Tata meșterea unelte, mama cosea, iar bunicul – care jurase că nu se va apropia de "drăcovenia" aia – își găsise locul exact sub bec, unde putea să-și împletească coșurile fără să-și forțeze ochii bătrâni.

În primăvară, primul radio a apărut în sat, la primărie. Până la Crăciun, trei case aveau propriul aparat. Lumina electrică a adus cu ea mai mult decât vedeam – a adus informație, timp în plus, posibilități.

Dar ceva se pierduse. "Pe vremuri, serile erau pentru povești," spunea bunicul, privind cum fiecare își găsise altă ocupație sub lumina electrică. "Acum fiecare are lumina lui și stă în colțul lui."

Avea dreptate. Serile lungi de iarnă, când stăteam toți în jurul sobei și bunicul ne povestea întâmplări din tinerețea lui, deveneau tot mai rare. Acum, tata avea treabă în șură, mama cosea lângă fereastră, iar eu îmi făceam temele la masa din bucătărie.

Dar în fiecare an, de Ajunul Crăciunului, păstram o tradiție. Stingeam toate becurile și aprindeam vechea lampă cu petrol pentru cină. În lumina ei blândă, aurie, ne regăseam pentru câteva ore ritmul de altădată. Poveștile curgeau din nou, umbrele dansau pe pereți, iar noi ne simțeam apropiați, ca înainte.

"Lumina e bună," spunea tata ridicând paharul, "dar să nu uităm niciodată să ne uităm în ochii celuilalt, nu doar la becul de deasupra."

Acum, la aproape șaizeci de ani distanță, stau în aceeași casă, sub un bec mult mai modern. Satul are internet, televizoare, telefoane mobile. Dar în fiecare an, de Ajun, încă sting toate luminile și aprind vechea lampă cu petrol.

Pentru că am ajuns să înțeleg că cea mai puternică lumină nu vine de la niciun bec, ci din conexiunea dintre oameni. Și poate că adevăratul miracol nu a fost când s-a aprins primul bec în satul nostru, ci faptul că, în ciuda tuturor schimbărilor, flacăra tradițiilor noastre a continuat să ardă.