$$$

 VIAȚA SENTIMENTALĂ A LUI CUZA

A fost, totuși, omul marilor reforme

Domnia lui Cuza a reprezentat, în esență, un sir de reforme introduse în ritm accelerat, într-un răstimp scurt pentru timpul cel lung al istoriei (1859-1866), în scopul de a racorda țara și oamenii ei la normele și cerințele Europei de atunci, firește în modalitățile și pe măsura posibilităților din anii Unirii. De aceea, cârmuirea lui Cuza are o semnificație deosebită în zilele noastre.

Astfel, Cuza-Voda rămâne în memoria colectivă drept o personalitate exemplară. Și, totuși, o altă fațetă a personajului, poate tot atât de spectaculoasă, a rămas în penumbră, fiind mai puțin cunoscută: este vorba de viața amoroasă tumultoasă a prințului Unirii, plasată în contrapunct cu sobrietatea imaginii sale publice. O fațetă deosebit de importantă, asupra căreia, chiar dacă s-a păstrat o anumită tăcere, acceptată cu înțelegere de către istorici, ea a avut un impact puternic asupra desfășurării evenimentelor, mai ales în privința celor aferente ultimilor ani de domnie și a actului abdicării.

Într-adevar, altfel nu se poate explica sfârșitul aproape lamentabil al unei domnii în sine deosebit de rodnice, poate cea mai bogată în transformări înnoitoare pentru societatea românească. Fiind înainte de toate bărbat, în plenitudinea semnificațiilor cuvântului, cu plusurile și mai ales cu minusurile sale, militarul și omul politic de succes Al. I. Cuza datorează creșterea și decăderea sa publică femeii, fie că ea s-a numit Cocuța Vogoride, Elena Doamna sau Maria Obrenovici, la care se adaugă multe altele, de circumstanță, rămase sub zodia anonimatului.

În plus, tot un tabu rămâne și tema corupției, ajunsă la apogeu în ultimii doi ani ai domniei și promovată mai ales de camarila crescută ca un cancer în jurul domnitorului. De fapt, era vorba de o „camarilă de femei”, cum o denumea un apropiat al lui Cuza, poetul Dimitrie Bolintineanu, pentru că, deși formată din bărbați, aceștia erau dirijați din umbră de femei, care își valorificau din plin darurile trupești și farmecul personal.

Autorul „Umbrei lui Mircea la Cozia” descria astfel proliferarea corupției la nivelul societății românești de atunci:„ Curtea avea favoriți, miniștrii aveau asemenea, prefecții aveau asemenea, subprefecții aveau asemenea; acești favoriți erau uleiul care ungea roatele machinei regimului” .În această perspectivă, investigarea vieții amoroase a Prințului Unirii relevă nebănuite implicații și conotaii, inclusiv politice, pentru cunoașterea adevaărată a unor memorabile pagini de istorie.

Scurtă biografie fără interpretări

Cel mai probabil (întrucât există unele divergențe între istorici), Alexandru Ioan Cuza s-a născut în Bârlad, la 20 martie 1820, tatăl Ioan fiind scoborâtor dintr-o veche familie moldoveană, iar mama Sultana, născuta Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiană, de pe malul european al Bosforului, ai cărei membri ajunseseră și pe malurile Dunării. A avut un frate Dumitru, mort tânar, într-un accident de călărie și o soră Sultana. Pătrunde în tainele învățăturii, urmând până în 1831 cursurile pensionului francez al lui Victor Cuvenin de la Iași (unde îi are drept colegi pe colaboratorii de mai târziu: M. Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, E. Alcaz), iar apoi la Paris își ia bacalaureatul în litere, la 8 decembrie 1835. Deși îl atrăgea medicina, experiența unei lecții practice de disecție la morga unui spital parizian îl face să renunțe la cariera medicală și să se înscrie la Facultatea de Drept, pe care nu o termină însă.

Din păcate, nu există nici o fotografie a lui Cuza Voda. Arta fotografică făcea abia primii pași, în momentul perioadei de glorie a protagonistului istoriei noastre, iar după abdicarea sa din tronul de principe, interesul de a i se realiza imaginea fotografică a scăzut total.

După toate probabilitățile, A. I. Cuza avea un fizic plăcut, era de înălțime medie, zvelt, cu ochi căprui, părul blond, cu pielea albă a feței și, cel puțin la maturitate, purta mustață și barbișon (copiind într-un fel pe Napoleon al III-lea). Toate portretele oficiale ni-l prezintă în uniformă militară atât de dragă doamnelor timpului, ceea ce ne arată grija pentru aspectul fizic și preocuparea de a transmite posterității o imagine corespunzătoare și din acest punct de vedere. Posteritatea l-a cunoscut mai ales prin sumedenia portretelor oficiale. Faptele sale l-au descris însaă poate cel mai bine.

Mai tânără cu șase ani decât Alecu, Elenco (Elena) Doamna era mai puțin dăruită de Dumnezeu cu atuuri fizice. De o talie medie, cu ochi căprui și păr castaniu închis, avea fața smeadă, rotundă, un corp nu prea bine proporționat. Degaja un aer de „femeie de casă”, cuminte și ocrotitoare, care știa bine care îi sunt locul și rolul pe care le acceptase și le juca pe masură. Nu strălucea în public, dar se impunea prin tact și seriozitate. 

Revenit în țară fără o diplomă de licență, încearcă și reușește să se afirme în cariera militară, înscriindu-se cu gradul de cadet la 15 septembrie 1837. Dar nici viața armelor cu rigorile ei nu pare să-l fi atras în mod deosebit, „evadând” ulterior de aici în mai multe rânduri, pentru a exercita mai ales funcția de prezident al Judecătoriei ținutului Covurlui (prima dată în l842), dar și pe cea de director în Ministerul de Interne sau de pârcălab de Galați. În toate aceste funcții, Cuza s-a remarcat printr-un respect desăvârșit al legii, printr-o cinste exemplară și, totodată, printr-o adâncă înțelegere față de țărănime (C. C. Giurescu). În acest context, intră în jocul pregătirii Unirii Principatelor, fiind ales mai întâi domn al Moldovei (la 5 ianuarie 1859) și apoi si al Valahiei (24 ianuarie 1859).

Dupa o domnie rodnică, la 11 februarie 1866, în urma unei lovituri de palat, organizată de „monstruoasa coaliție”, este înlăturat de la domnie și ia calea exilului. Se stinge din viață la 15 mai 1873, la Heidelberg (Gennania), în urma unei boli de inimă. Avea numai 53 de ani. Trupul îmbălsămat al marelui dispărut a fost adus la Ruginoasa.

Fire de boem

Cel mai competent biograf al său, istoricul C. C. Giurescu, îl caracteriza astfel: „Era un om simpatic și inteligent, având replica promptă și ascuțită. Chiar și slăbiciunile sale - nu disprețuia, mai ales nu disprețuise în tinerețile sale, un pahar de vin bun și omagia frecvent sexul frumos - erau din acelea pe care contemporanii le priveau cu îngăduință. Pe de altă parte, nu era nici un ambițios doritor de a face, cu orice preț, carieră și nici nu umbrea pe ceilalți prin mari însușiri de orator - ca M. Kogălniceanu, de talent - ca Alecsandri sau de prestigiu - ca Negri. I se cunoștea firea dezinteresată: nu se folosise niciodată de slujbe spre a face avere, ca alții”. Și totuși... Dacă orice putere corupe, iar cea absolută cel mai mult, spre sfârșitul domniei s-a mai schimbat, contaminat mai ales de anturaj.

O autoare a biografiei Elenei Cuza surprinde astfel firea și tabieturile domnitorului: „Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei care țineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără nici un control în timpul vârstei critice, Alexandru Cuza îsi petrecea multe nopți cu prieteni ușuratici, care-i speculau firea nepăsătoare, gata să le împartă tot ce avea și să le mai rămână și dator. Pătimaș la jocuri de cărți, își pierdu mai târziu multe proprietăți moștenite de la părinți" (Lucia Borș, Doamna Elena Cuza, 1940). Așadar, fire de boem, dezinteresat de starea materială, ușuratec și nestatornic, atins de patima jocului de cărți și atracțiile sexului frumos, domnitorul Cuza nu a putut rezista tentațiilor de om, iar aceste slăbiciuni omenești au fost exploatate din plin de cei interesați.

După „școala vieții” din Paris, se întoarce acasă fără studii

Inițierea sau ucenicia într-ale amorului și le-a făcut Alexandru Cuza în timpul studiilor sale de la Paris din perioada 1835-1837. Trimis aici la dificila vârstă a adolescenței (15-17 ani) și fără nici un control din partea familiei, tânărul și fălosul moldovean, în vinele căruia curgea și sângele năvalnic italian și grecesc al rudelor din partea mamei, a căzut pradă capcanelor vieții mondene pariziene.

Este epoca descrisă cu atât talent de Balzac, cu saloane strălucind de multe femei frumoase și influente: Marceline Desbordes-Valmores, Georges Sand, Sophie Gay, Dna Recamier, ducesa de Castries, contesa GuidoboniVisconti... Aici se consumau iubiri pătimașe, se cheltuiau mulți bani, se țeseau intrigi, se risipeau destine și averi. Aici moda avea limbajul său deosebit de precis și de elocvent; ea exprima stări sociale, sentimente și atitudini. Este perioada lui Rastignac, Lucien Sorell, Eugenie Grandet, Mos Goriot. Iată un portret al tânărului vremii: „Aproape toți tinerii sunt supuși unei legi care pare inexplicabilă, dar care izvorăște din însăși tinerețea lor și din furia cu care se avântă în desfătări. Bogați sau săraci, ei nu găsesc niciodată bani pentru cele de trebuință vieții, dar găsesc totdeauna, când e vorba să-și îndeplinească un capriciu. Risipitori cu tot ce pot dobândi pe datorie, ei se dovedesc avari cu tot ce trebuie să plăteasca cu bani peșini și par a se răzbuna pentru ceea ce nu au, risipind tot ceea ce pot avea...” Și iată și lumea femeilor: „Aș fi în stare să pun capul, contra unui firicel de salată din stratul acesta, că vei intra în cel mai cumplit viespar cu cea dintâi femeie care îți va plăcea, fie ea bogată, frumoasă și tânără. Toate sunt în conflict cu legea, toate sunt în război cu bărbații lor, în toate privințele. N-aș mai isprăvi niciodată dacă aș sta să-ți lămuresc toate târguielile care se fac pentru amanți, pentru rochii, pentru copii, pentru cheltuielile casei sau pentru vanitate, rareori, din virtute, crede-mă. De aceea, omul cinstit este inamicul tuturor. Dar ce socoți că este un om cinstit? La Paris, om cinstit este cel care tace și refuză să ia parte la împărțeala generală”. (Balzac, „Mos Goriot”)

Îmbracă haina militară, pentru că asta plăcea femeilor

Rătăcit în această lume seducătoare, dar deosebit de scumpă, tânărul Cuza nu rezistă. Face mai multe tentative de a urma o facultate, dupa obținerea bacalaureatului în 1835, la început Medicina, iar apoi Dreptul, dar fără succes și se retrage în țară (1837), după dictonul „decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș”. Este de presupus că, prin firea sa modernă și nestatornică, liber precum păsările cerului, tânărul evadat din austerul târg al Iesilor a căutat în cosmopolita capitală franceză, sub imboldul instinctelor vârstei, împlinirea tuturor dorințelor. Lipsa de bani l-a făcut să frecventeze localurile de jocuri de noroc, dar și case intime nu cele mai de lux, fapt care i-a determinat pe părinți să-l recheme în țară. Totuși, deprinderile tinereții s-au întipărit asupra comportamentului său pe viață.

Dupa eșecul parizian, întors în țară, Cuza decide să se consacre carierei militare, mai puțin pretențioase în plan intelectual, care îi conferea un anumit statut social, inclusiv material. Totodată, Cuza știa că, mai întotdeauna, uniforma de ofițer atrăgea ca un magnet femeile galante. Așa se face că, la 15 septembrie 1837, este primit și înscris în armată cu gradul de cadet. Nu întâmplător, se stabilește la Galați, oraș pe Dunăre, cu o bogată lume cosmopolită, aflat pe fluxul transportului și comerțului internatțonal al timpului. Aici avea multe localuri mondene, un cazino unde negustorii bogați sau îmbogățiți (mai ales în urma comerțului cu cereale și lemn) își jucau norocul și își pierdeau nopțile. Cuza nu era un băutor, dar fuma mult și consuma cafea fără măsură.

Excesul de tutun, de cafea neagră și timpul irosit aveau să-i afecteze inima și să-i grpbească sfârșitul, pe fondul bolilor de plămâni și de inimă de care suferea. Pe lânga multe aventuri amoroase cu femei întâmplătoare, insignifiante, își dezvoltă și cariera de cartofor, pe care și-a exercitat-o din plin la Cazinoul din Galați. Aici l-a întâlnit pe belgianul Charles Liebrecht, temutul și atotputernicul membru al camarilei de mai târziu, chelner și marcher de biliard. Personaj versat, acesta a speculat din plin slăbiciunile omenești ale pârcălabului și-i făcea legături cu femei galante și chiar îl ajuta să câștige la cărti și îl împrumuta cu bani spre a putea ieși din situații financiare dificile. În mod deosebit, lui Cuza i-a plăcut puterea, din moment ce, dincolo de timpuri și moravuri, a rămas mereu în funcții publice: fie ofițer, fie președinte de judecătorie, fie pârcălab și întotdeauna la Galați (județul Covurlui), unde se instalase dupa revenirea la Paris. Firea risipitoare și practicarea jocurilor de noroc ori frecventarea localurilor de plăceri au făcut să-si risipească repede averea moștenită, iar leafa să-i fie întotdeauna insuficientă. Starea de nevoie materială l-a determinat, printre altele, să se căsătorească, la 30 aprilie 1844, cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, o familie bogată și reprezentativă pentru Moldova timpului. Mariajul i-a asigurat, pentru o bună bucată de timp, un anumit confort material.

O căsnicie anostă

Căsătorit la 30 aprilie 1844, cu Elena (Elenco) Rosetti, fiica postelnicului Iordache și a Ecaterinei, născută Sturdza, Alex. Cuza nu va renunța total la modul de viață dus până atunci. El avea 24 de ani, funcționa ca magistrat, iar tânăra soție avea 18 ani și era casnică. Proaspăta familie s-a instalat la Galați, unde soțul se stabilise mai de mult. Părinții din ambele părți rămâneau mai ales la țară, preocupați cu treburile agriculturii.

La numai trei săptămâni de la nuntă și despărțirea de părinți, Elena constata într-o scrisoare că lipsa mamei îi „era tare grea”. Dă apoi relații despre plictisul care o încerca și pe care căuta să-l alunge prin crosetatul de portofele și alte obiecte de îmbrăcăminte sau făcutul de dulceață; vapoarele aduceau, la nevoie, stofe și materiale dintre cele mai diverse. La 18 octombrie, fiica îi trimitea, la Golești, Ecaterinei Rosetti „zece chitre” și o ruga să o ierte că sunt așa de puține, întrucât „se găsesc foarte greu la Galați, căci toate care au sosit au fost expediate la Iași”. Grijulie, în toate scrisorile, ca un fel de leitmotiv, soția își scuză soțul că nu scria nimic socrilor, astfel ca „fiind foarte ocupat... m-a rugat să-ți transmit respectuoase sărutări de mâini". Într-o altă depeșă către familie, transmisă tot din Galați, în prima zi a Crăciunului anului 1844, tânăra domniță notează, nu fără un ascuns amar, printre altele: „Nu am noutăți să vă dau, căci ies foarte rar, negăsind plăcere decât la mine acasă; încolo, societatea din Galați este de o monotonie fără asemănare".

Puțin mai târziu nota că „în ceea ce privește relațiile, cunosc pe toate doamnele din Galați, dar frecventez doar pe doamna Ghica”. Ca de obicei, formula de politețe: „Alex ar fi dorit să-ți scrie el însuși câteva rânduri, dar cum este la tribunal, îmi fac datoria să-ți trimit, din partea lui, respectuoase sărutări de mână”. În altă scrisoare, Elena adaugă alte informații privind aspecte ale vieții sale anoste: „Nu fac decât să citesc și să lucrez toată ziua. La Iași nu vom merge iarna aceasta, căci soțul meu are treburi care nu-i permit să părăsească Galațiul".

În această situație, scrisorile de la părinți, de la frați ori de la simple cunoștințe erau aproape singurele bucurii pentru exilata de pe malurile Dunării. Soțul Alecu Cuza era deosebit de ocupat cu treburile publice, încât nu putea nici măcar să scrie câteva rânduri socrilor; pleca uneori la Iași pentru săptămâni și nimeni nu-i cerea socoteală. Despre cum își umplea el timpul liber, istoricii ne lasă doar să bănuim. Despărțirea de familie avea să devină câțiva ani mai târziu regulă; evenimentele de la 1848, pregătirea Unirii, călătoriile în străinătate pentru diverse cure și tratamente aveau să contribuie la formarea unui anumit zid între cei doi soți. Plictisul conjugal și predispoziția naturală a lui Cuza spre aventură amoroasa aveau să conducă la situații clasice de adulter gen menage a trois.

Se îndrăgostește de Cocuța Vogoride

Prima relație amoroasă extraconjugală mai cunoscută este cea cu Cocuța Vogoride, născută Conachi, soția caimacamului Nicolae Vogoride. Această legătură explică relațiile speciale cu noul cap al statului, după plecarea domnitorului Grigore Al. Ghica în septembrie 1856, deși Vogoride a fost un antiunionist înfocat. Astfel, în februarie 1857, Cuza este numit din nou pârcălab al Covurluiului și apoi reintegrat, la cerere, în armată, cu gradul de sublocotenent și atașat al Statului Major Superior. Mai târziu, în numai 45 de zile, Vogoride îl avansează până la gradul de maior (la 16 martie, sublocotenent; 24 aprilie, locotenent; la 27 aprilie-căpitan, iar la 3 mai, maior. Sigur pe sine, mai bine zis pe sentimentele Cocuței, Cuza își permite ca la 24 iunie/6 iulie 1857 să-și dea demisia cu ocazia alegerilor măsluite de caimacam.

Apoi, dupa anularea scrutinului, prin intervenția marilor puteri, la 24 august 1859, acceptă iarăși propunerea de colaborare a lui Vogoride și este înaintat la gradul de polcovnic (colonel). Puțin mai târziu, este numit printr-un înalt Ordin de zi ajutor al Hatmanului Miliției (oastei) Moldovei. Explicațiile istoricilor oficiali cum că această atitudine a caimacamului - aproape biblică (de a întoarce obrazul spre a fi lovit și pe cealaltă parte) - s-ar explica prin dorința de a-l avea aproape nu rezistă, întrucât poziția unionistă a lui Cuza era arhicunoscută și oricât de duplicitar și-ar fi jucat cartea, nu putea să-l înșele într-o așa masură pe antiunionistul N. Vogoride. Mult mai credibilă este influența Cocuei, soția caimacamului, care, îndrăgostită de Cuza, iar Vogoride de ea, a ținut cald lanțul slăbiciunilor sentimentale.

Mai ales sentimentele iubirii, la care s-au adăugat cele patriotice, au făcut-o pe Cocuța Conachi să-și trădeze soțul și să trimită scrisorile compromițătoare pentru Nicolae Vogoride, privind falsificarea alegerilor din 1857, pârcălabului de Galați care le-a folosit în denunțarea ilegalităților și anularea scrutinului. Cum soțul nu știa nimic, dimpotrivă, dorea să-l aibă aproape pe Cuza, speculațiile s-au făcut pe o conspirație de natură pur politică, bănuit fiind mai ales Negri, decât adevărații vinovați.

Urmează Maria Obrenovici

Episodul cel mai discutabil și mai controversat al vieții amoroase a lui Alexandru Cuza rămâne relația sa cu sârboaica Maria Obrenovici. Fire prea năvalnică, meridională, căsătorit cu o femeie insipidă, din interes material, care, în plus, avea defectul fizic de a nu putea face copii, Cuza Vodă s-a îndepărtat treptat de căldura căminului conjugal spre a se deda la numeroase aventuri amoroase. Căsnicia viitorului domnitor, veșnic hărțuit de datornici, s-a destrămat treptat într-un lung șir de suferințe pentru soție.

Peripețiile alegerilor, desemnarea ca domn al celor două principate, stabilirea la București, călătoriile în străinatate ale doamnei Elena pentru tratament au constituit fondul general pe care Alexandru a devenit o pradă deosebit de tentantă pentru femeile epocii. Iar prima care a atacat cu inteligență și poate „cu program” a fost frumoasa prințesă din casa domnitoare a Serbiei, Maria Obrenovici. Începută timid, relația avea să devină una puternică, cu multe date politice, specifice unei atari legaturi sentimentale. În orice caz, în privința lui Alexandru Cuza a fost vorba mai întâi de o atracție fizică, de o aventură de o noapte transformată ulterior, treptat, într-o dragoste puternică, statornică și înrobitoare.

Ar fi prea romantic, dar puțin credibil ca aceleași lucruri să se fi întâmplat și cu Maria. Oricum însă, strânsele legături ale familiei sale cu Rusia lasă deschisă poarta speculațiilor privind rolul său de „Mata Hari” pe lângă cercurile conducătoare din România, în frunte cu chiar domnitorul țării. Și totuși, amanta i-a dăruit principelui doi fii, pe care tatăl natural i-a înfiat și i-a adus la Palat, dându-i în seama soți