#$#

 SOFONISBA ANGUISSOLA (Cremona,1535 - Palermo,1626)

1551: o fată pictează portretul surorii sale care tocmai a intrat în mănăstire, surprinsă cu finețe în spiritualitatea ei delicată, acoperită de o umbră de melancolie.

Astăzi, acel portret, expus la Southampton City Art Gallery, mărturisește începutul lungii și, într-un fel, extraordinare, cariere artistice a unuia dintre cei mai cunoscuți pictori italieni, Sofonisba Anguissola din Cremona, prima pictor femeie care a obținut o veritabilă faimă internațională – în special în domeniul portretului – care pare să fi fost genul pictural favorizat de artiștii din cele mai vechi timpuri.

Ce a făcut-o pe această femeie capabilă să depășească barierele timpului și spațiului, câștigându-și un loc de cinste în paginile cărților de artă? Cum a reușit să depășească prejudecățile sociale și culturale ale timpului ei, ridicându-se deasupra multor artiști bărbați? De ce au vrut regii și reginele să fie portretizați de ea și nu de alții? Ce era atât de special la această fată cu ochi mari și limpezi și o frunte lată, căreia îi plăcea să se portretizeze în haine simple, dar demne, frumos și cu simplitate?

Familia era specială în primul rând din Sofonisba, primul dintre cei șapte copii (dintre care doar unul era băiat) ai lui Amilcare Anguissola și Biancai Ponzoni, ambele din familii nobiliare din Cremona, la vremea dominației spaniole al doilea oraș al statului Milano ca importanță și bogăție.

Tatăl său era deosebit de special, el însuși iubitor de artă și designer amator. Depășind prejudecățile contemporanilor săi, nu numai că le-a oferit fiicelor sale posibilitatea de a studia literatura, pictura și muzica, așa cum sugerau cei mai luminați umaniști, precum Baldassarre Castiglione, dar a făcut mai mult prin promovarea faimei lor. Cu toate acestea, Sofonisba a fost împiedicată să studieze matematica, perspectiva și tehnica solicitantă a picturii în frescă, care era bine cunoscută de profesorii ei, Bernardino Campi, înainte – portretizat în „Bernardino Campi” într-un portret de Sofonisba – și apoi Bernardino Gatti, de la care pictura sa va deriva ecouri evidente ale artei emiliene rafinate.

Surorile lui Sofonisba au fost deosebite și totodată talentate : Elena, Lucia, Minerva, Europa și chiar cea mai mică, Anna Maria, s-au dovedit a fi designeri pricepuți și pictori de un nivel bun, deși nu au atins niciodată faima surorii lor mai mari.

Abordarea lui Sofonisba față de portrete a fost deosebit de specială, introducând diverse elemente noi, transformând-o uneori în pictură de gen, ca în „Jocul de șah”, care înfățișează în mod viu trei dintre surorile Anguissola cu servitoarea lor. La Sofonisba portretul nu este doar imaginea persoanei, ci sugerează istoria acesteia, de fapt, alături de chipurile extraordinar de asemănătoare („atât de bine făcute încât par foarte vii” scria însuși Vasari după ce a văzut portretele de familie din casa Anguissola în 1566), pictorița pictează adesea cu meticulozitate descriptivă elemente care, asemenea pieselor unui puzzle, ajută la recompunerea personalității subiectului înfățișat: o copertă de carte, o mănușă, o bijuterie, o mănușă, conform portretisticii secolului al X-lea, dar cu un naturalism direct care presupune și cunoașterea picturii bresciane a lui Moretto și a lui Bergamo din Moroni. Ceea ce este deosebit de demn de remarcat este intensitatea privirilor și capacitatea expresivă a chipurilor, asupra cărora Sofonisba a exersat mult, fapt demonstrat de diversele desene găsite, studiind în special, pe baza teoriei lui Leonardo stările sufletești, râsul și plânsul, până atunci puțin luate în seamă în domeniul portretului. Semnificativ în acest sens este desenul unui copil care plânge pentru că a fost înțepat de o lăcustă, care cel mai probabil l-a inspirat pe Caravaggio pentru „Boy Bitten by a Lizard”.

Datorită abilităților și promovării pe care i-a putut oferi tatăl ei, Sofonisba a reușit rapid să se facă cunoscută în curțile italiene și europene – scria Annibal Caro într-o scrisoare din 14 iulie 1556 „lucrurile ei sunt ca ale unui prinț” – începând cu curtea spaniolă la care a ajuns în 1559, prin ducele de Milano, care stătuse la ducele de Sessa. La Madrid a câștigat imediat favoarea suveranilor datorită portretelor pe care le-a pictat reginei Isabellei de Valois mai întâi și apoi ale împăratului Filip al II-lea, ambele la Prado din Madrid. Suveranul a fost atât de impresionat de asemănarea ambelor portrete, încât a răsplătit-o pe pictoriță cu un venit anual de două sute de scuzi.

De-a lungul timpului, însă, Sofonisba a câștigat apreciere nu numai pentru talentul ei artistic, ci și pentru calitățile sale umane, acele calități care au împins-o să rămână la curte chiar și după moartea reginei Isabella pentru a avea grijă de cele două fiice ale sale. Pentru a o ține în Spania cât mai mult timp posibil, Filip al II-lea a încercat să o căsătorească cu un nobil spaniol, dar a trebuit să cedeze voinței lui Sofonisba care prefera în schimb un consort italian. Alesul a fost așadar un nobil sicilian, Fabrizio Moncada, fratele viceregelui Siciliei, cu care portretista din Cremona s-a căsătorit în 1573, anul în care a părăsit Spania pentru a se muta la Palermo. Unirea a durat doar cinci ani din cauza morții tragice și subite a lui Fabrizio, care s-a înecat lângă Capri în timpul unui atac al piraților și, în memoria soțului ei, al cărui trup nu a fost găsit niciodată, Sofonisba a pictat, după cum atestă un act notarial din 1579, un altar pentru biserica Annunziata din Paternòt.

Pictorița nu a rămas însă multă vreme singură pentru că după un an, în timpul călătoriei pe mare către Genova, escortată de fratele ei, l-a întâlnit pe nobilul Orazio Lomellini, comandantul navei, și s-a recăsătorit, impunându-și încă o dată voința împotriva opiniei tuturor. Timp de peste treizeci de ani pictorița a locuit cu soțul ei la Genova, continuându-și munca de portretist pentru familiile aristocratice ale orașului și consemnând în picturile sale influențele genovezului Luca Cambiaso. A murit la Palermo, unde se mutase împreună cu soțul ei, acum la nouăzeci de ani, și unde a fost vizitată chiar de un admirator Anton Van Dyck care i-a schițat silueta într-un desen și care spunea: „Am primit mai multă lumină de la o oarbă decât din studierea lucrărilor celor mai iluștri maeștri”. A fost înmormântată la Palermo în biserica S. Giorgio.

În ciuda lungii sale cariere artistice, Sofonisba nu a fost niciodată plătită în numerar, spre deosebire de colegii ei de sex masculin, ci doar cu cadouri sau venituri, în timp ce plățile primite pentru ea mai întâi de tatăl ei Amilcare și apoi de fratele ei Asdrule sunt documentate.

Interesul pentru ea pare să se fi intensificat în ultimele decenii atât în ceea ce privește expozițiile (și studiile cataloagelor aferente), cât și în ceea ce privește cercetarea arhivei. Dintre expozițiile, în special, cele de la Madrid în 2019, s-au concentrat pe comparația cu Lavinia Fontana, și cea a Palazzo Reale din Milano în 2021 în care comparația este extinsă cu numeroasele „doamne de artă” din primele secole de afirmare a talentului feminin în domeniul artistic.

Expozițiile, pe lângă funcția lor informativă, au și meritul de a promova restaurarea și deci conservarea lucrărilor: este cazul restaurării amintitei „Madone dell'Itria”, care a redat lumină și lizibilitate, evidențiind și acele scăderi calitative care pot fi atribuite intervențiilor, atestate printr-un document, ale soțului ei Fabrizio, evident pictor amator.

Singurul rtablou mare pe care l-a încercat Sofonisba, „Madonna dell'Itria” a fost finalizat după moartea tragică a soțului ei – scena naufragiului este ilustrată pe fundal – și în iminența plecării pictoriței din Sicilia. Din acest motiv, cred că pictura nu s-a dorit doar să fie o comemorare a lui Fabrizio, pentru care urma să fie celebrată o liturghie cu drept de vot pe vecie, ci poate și o implorare din partea „Madonei dell'Itria” pentru grația unei bune traversări pentru însăși Sofonisba, care se pregătea să plece.

Micul (37x28) portret de băiat vândut la licitația Van Ham din Köln pe 2 iunie 2021 ar trebui să aparțină și el primei sale perioade siciliene, care amintește de portretul lui Anthonis Mor, un exemplu probabil al producției sale dispersate în colecțiile private siciliene. Pe lângă genul preferat al portretului, unele mici inovații – dar atribuțiile care îi sunt atribuite sunt multiple și nu toate împărtășite – pot fi consemnate și în domeniul picturii devoționale. De fapt, i se atribuie o pânză din perioada tinereții dintr-o colecție privată care înfățișează „Madona cu Pruncul”, „Sfântul Ioan Botezătorul”, „Sfânta Elisabeta și doi îngeri” (M. Tanzi, 2020).

Foarte importantă pentru cercetarea arhivistică care o privește este ziua internațională de studiu promovată de Universitatea din Catania în 2019, care este departe de a fi concentrată exclusiv pe perioada siciliană a artistei, care va face obiectul unei expoziții specifice la Cremona în 2022. În ciuda acestei fervori, perioade întregi din viața ei rămân de explorat: anul petrecut la Pisa, de exemplu, pe drumul de întoarcere la Genova din Sicilia, și anul petrecut la Genova cu al doilea soț. Mai sunt de verificat și relațiile cu curtea Savoia unde infanta Catalina Micaela era soția lui Carol Emanuel I – Sofonisba, deja doamnă a curții, nu și-a rupt niciodată legăturile cu Spania – al cărui fiu al treilea născut, Emanuele Filiberto, din 1622 până în 1624, anul morții sale, a deținut funcția de vicerege al Siciliei, unde a revenit în calitate de artist. Dar a doua perioadă siciliană din 1615, a fost, în ceea ce privește activitatea picturală, condiționată de pierderea progresivă a vederii Sofonisbei.

Prinsă într-un univers masculin asemănător granitului, ea a reușit să-și creeze marje semnificative de autonomie personală și profesională care au făcut-o celebră la vremea ei, în timp ce aceastp biografie ficțională arată o evaluare critică mai obiectivă.

Surse:

Giorgio Vasari, Viețile celor mai excelenți pictori, sculptori și arhitecți , Florența, 1568, voi. III; Florența, ediția anastatică 1906