$$$

 ÎNȚELEPCIUNEA LUI DIOGENE

Banul e nervul afacerilor.

Gloria e hrana prostiei.

Nu-ţi voi cere să-mi dai ce poţi să-mi iei, îţi voi cere să nu-mi iei ce nu poţi să-mi dai!

Dintre toate fiarele sălbatice, cea mai primejdioasă este bârfitorul, iar printre cele domestice e linguşitorul.

A la Diogene…

“De ce cerşeşti de la o statuie?”

“Ca să mă obişnuiesc cu refuzurile.”

Unul îl înjură.Diogene tace. Altul îl întreabă:

“De ce nu-l înjuri şi tu?”

“L-am înjurat destul neînjurându-l.”

. Unuia care îi cere să-l accepte ca discipol

:“Bine. Ţine peştele ăsta şi hai după mine.”

Ofuscat, omul aruncă peştele şi pleacă.

Când se reîntâlnesc mai târziu, Diogene râde şi zice:

“Un biet peşte ne-a-mpuţit prietenia.”

Unuia care îşi dispreţuia tatăl::

“Ce penibil: să-l dispreţuieşti tocmai pe cel căruia îi datorezi

faptul că poţi fi atât de mândru de tine.”

Pildele aspre ale filozofului

Avea un dispreț în mod special pentru bărbații efeminați. A refuzat să îi răspundă unuia până când nu i-a clarificat dacă este într-adevăr un bărbat sau o femeie, datorită numeroaselor podoabe ce le purta.

Altuia i-a spus următorul lucru „Nu îți este rușine că tu ai planuri mai rele pentru tine, decât cele pe care le-a avut natura? Pentru că ea te-a facut un bărbat, iar tu ești determinat să fii o femeie!”.

Mai găsea ciudat faptul că bărbații se întrec în lupte, dar nu în virtuți sau că muzicienii potrivesc corzile lirei, dar uită să facă același lucru cu propriul suflet.

Și-a declarat dezamăgirea față de umanitate pentru că „În cursul vieții mi s-a dat să văd marinari, medici, filozofi și am gândit că omul este cel mai inteligent dintre animale, dar după ce mi-am aruncat ochii asupra interpreților de vise și asupra prezicătorilor și celor ce îi ascultă atunci am gândit că nu există animal mai nesăbuit ca omul!”.

Capcanele inventive ale lui Diogene

Laertius ne mai spune că într-o zi a început să le predice oamenilor de virtuți, dar era ignorat așa că a început in schimb să fluiere. Gestul lui a stârnit curiozitate printre trecători care au început să se adune în jurul lui Diogene.

Imediat ce acest lucru s-a întâmplat a început să îi apostrofeze pentru că s-ar aduna entuziasmați pentru prostii, dar sunt lenei și indiferenți față de lucrurile bune.

Încă una din încuietorile lui a fost să cheme la el bărbații, iar când se apropiau îi izgonea cu toiagul spunând „Am strigat după bărbați, nu după canalii!”. Însă, când a fost întrebat dacă a văzut vreodată bărbați virtuoși, „Bărbați? Nicăieri, dar am văzut băieți buni în Lacedaemon”, referindu-se la spartani.

Umbla în miezul zilei cu o lumânare spre consternarea oamenilor din jur, iar atunci când era întrebat de ce face acest lucru, Diogene zicea că era în căutarea unui om cinstit.

Desi acestea pot părea excentricități la prima vedere, sunt în fapt exerciții filozofice, mereu existând în spatele lor o simbolistică ingenioasă.

Au trecut peste două milenii de când legendarul filozof contraria cetățenii atenieni nu numai prin abordarea benevolă a unui mod de viață auster, ci și prin critica sa tăioasă legată de neajunsurile convențiilor și normelor impuse de societate.

Totuși, întâmplările și anecdotele ce i-au supraviețuit își găsesc relevanța într-o lume dominată în mare de aceleași metehne.

Cele mai multe detalii legate de viața lui Diogene le cunoaștem de la un biograf omonim, care se presupune că a trăit cândva în secolul III î.e.n.

Chiar dacă lucrarea lui Diogene Laertius „Viețile și opiniile filozofilor eminenți” este criticată de învățații moderni pentru accentul pus pe anumite aspecte triviale și nu pe amănunțirea conceptelor și a ideilor pronunțate de filozofii greci, rămâne totuși o scriere de interes.

Izgonirea din Sinope

Cunoaștem despre Diogene că s-a născut în 404 î.e.n la Sinope, o colonie a Miletului care se afla pe țărmul sudic al Mării Negre. Iese din anonimat când este implicat într-un scandal, alături de tatăl său, zaraful Tresius, legat de zdrobirea unui număr de monede.

Motivația din spatele acestui act, după cum amintește Laertius, ar fi fost interpretarea greșită a spuselor oracolului din Delphi sau al celui din Delos, în funcție de mărturie.

Abia dupa ce a fost alungat din Sinope, Diogene și-ar fi dat seama că de fapt oracolul nu s-a referit la distrugerea monedelor în sine, ci la obiceiuri, cuvântul folosit de acesta pentru denumirea celor doi termeni fiind același („nomisma”). Înarmat cu această noua revelație, se îndreaptă spre Atena, hotărât și sigur de noua lui menire în viață, adică cea a discreditării oricărui fel de rânduială.

Fuga sclavului Manes

Odată ajuns în acest oras, Manes, sclavul care îl insoțise în tot acest drum, decide să-și ia soarta în propriile mâini și îl părăsește pe Diogene. Într-o manieră ironică, ce îi va deveni caracteristică, le răspunde celor care îl îndemnau să nu îl lase să scape nepedepsit că „Dacă Manes poate trăi fără Diogene și Diogene poate trăi fără Manes”.

În grațiile lui Antistene

Începe la scurt timp să îl hăituiască pe Antistene, atras pe de o parte de stilul său de viață auster și pe cealaltă, de ideile sale referitoare la o viață trăită în virtute. Diogene a încercat de nenumărate ori să iî convingă să îl accepte ca discipol, dar filozoful l-a refuzat de fiecare dată.

Exasperat în urma insistențelor, Antistene își iese din fire și îl amenință cu toiagul său, dar acesta îl pune sub cap și îi spune „Lovește, pentru că nu vei găsi niciun toiag atât de puternic încât să mă îndepărteze atâta timp cât vei vorbi”.

În urma acestei pățanii, spune Laertius, Antistene îl ia ucenic pe Diogene, care devine la rândul lui o figură marcantă, dezvoltând ideile mentorului sau.

Numele lui este legat astfel invariabil și de școala cinică, fiind considerat unul din fondatorii acestui curent filozofic, alături de sus-numitul Antistene.

Învățături urmărite cu rigoare

Chiar dacă nu toți erau de acord cu observațiile sale, Diogene a fost totuși apreciat în timpul vieții datorită consecvenței cu care își urma propriile concepte. El vedea într-un trai simplu cheia către o viață împlinită. Trăia pe străzi și în sărăcie, cerșind celor din jur.

Renega orice datină, cutumă sau sistem de valori, fiind considerate artificiale datorită cadrului societal.

El sesiza aici și principalul motiv al suferinței lumești, datorită importanței acordate unor concepte plăsmuite de colectivitate, care nu au nicio relevanță în lumea naturală. Desconsidera din aceste motive bogăția sau faima și privea cu admirație autosuficiența, austeritatea și lipsa rușinii.

Porecla lui Diogene

Ceea ce el susținea nu a fost privit mereu cu ochi buni și nu scăpa fără a fi ocărât. Până și numele de cinic se crede că ar deriva de la o insultă pe care Diogene o primea des. Cuvântul „kynikos” în traducere „câinesc” era folosit în referire la comportamentul lui Diogene, fiind poreclit și „Kynos” sau „Câinele”.

Ca răspuns, el însuși și-a asumat acest nume, considerându-l unul demn. În vizunea sa, câinii trebuie apreciați pentru felul în care își duc viața, fiind mai aproape de propria lor natură decât omul schimonosit de valorile nefirești ale unei societăți corupte.

Diogene mai observase că aceștia cunosc instinctiv cine le este dușman sau nu și făceau cunoscut acest lucru printr-un simplu lătrat. Nimic din înșelătoria și mișelia oamenilor nu vedea la câini. Din această cauză obișnuia să spună că în timp ce alți câini își mușcă inamicii, el își mușcă prietenii pentru a-i salva.

Santinelă a vieții morale

Deși alege să se rupă de convențiile comunității, asta nu a însemnat că el s-a retras din aceasta, ba dimpotrivă. Trăia în continuare printre oameni servind rolul unui paznic vigilent, în încercarea de a remedia neajunsurile morale ale acestora și pentru a critica derapajele societății.

Ca urmare, pentru un cinic ca Diogene sarcasmul devine o armă cu un tăiș foarte ascuțit. A reușit în acest mod să îl umilească public pe mult mai celebrul Platon.

O relație încordată

După ce fusese lăudat pentru definiția dată omului de acesta, caracterizându-l ca un animal biped fără pene, Diogene îi răspunde smulgând penele unui cocoș și alergând cu el în Academie strigând „Acesta este omul lui Platon!”.

De altfel, între cei doi filozofi a existat o relație tensionată, Diogene profitând de orice situație pentru a-l discredita pe Platon. Îl critica pentru că obișnuia să vorbească prea mult și pentru mândria sa exagerată.

Când a fost invitat în casa acestuia, Diogene îi zdupăie covoarele spunând „Ața calc în picioare mândria goala a lui Platon!”. Când într-o altă ocazie Platon l-a numit căine, Diogene ripostează „Fără îndoială, căci m-am întors la cei care m-au vândut.”

Diogene nu ținea cont în niciun fel de statura și influența celor pe care îi admonesta. Când Perdiccas, unul din generalii lui Alexandru cel Mare, l-a amenințat că îl va omorî dacă nu va veni la el așa cum îi poruncise, Diogene i-a răspuns caă „Asta nu e nimic ciudat, pentru că asta ar putea să o facă și un scorpion sau un păianjen. Ar trebui să mă ameninți că, dacă aș sta deoparte, tu ai fi foarte fericit!”.

În zile în care nu antagoniza persoanele influente ale timpurilor sale, surprindea oamenii de rând. Când a fost primit de un om cu stare în casa lui, i s-a spus să nu scuipe pe jos, la care, Diogene, dupa ce s-a strâmbat un pic îl scuipă pe om iîn față, zicând că nu a putut găsi un loc mai bun.

Odată vede fiul unei prostituate cum aruncă cu pietre în lume, iar el îl avertizează „Să ai grijă, să nu cumva să îți lovești tatăl!”.

Cu o altă ocazie vede un arcaș care tot rata ținta așa că Diogene merge și se așează lângă ea strigând în același timp către arcaș că „Acum o să fiu în afara pericolului!”.

Un drumeț fără odihnă

Îi era în obicei să călătorească și pe când se îndrepta dinspre Sparta spre Atena i-a răspuns unui trecător curios că merge dinspre odăile bărbaților către cele ale femeilor.

Tot în timpul unei călătorii are neșansa ca vasul în care se îndrepta spre Aegina să îi fie capturat de pirați. Deși urma să fie vândut ca sclav, atunci când este interogat în legatură cu lucrurile pe care le știe să le facă le-a spus celor ce îl țineau prizonier că el cunoaște cum să guverneze oamenii.

Anii în sclavie

Este cumpărat în Corint de Xeniades, în prealabil Diogene arătând spre el și spunând „Vindeți-mă acelui om, pentru că are nevoie de un stăpân!”. Prietenii au încercat sî îl răscumpere, dar acesta a refuzat pentru că el nu se considera sclav, deoarece „Leii niciodată nu devin sclavii celor ce îi țin, ci din contră, cei care îi țin devin sclavii lor.”

Următorii ani îi va petrece în Corint educându-i pe cei doi fii ai lui Xeniades. Din ce amintește Laertius, aici s-ar fi petrecut întalnirea lui Diogene cu Alexandru cel Mare, existând mai multe variante ale acesteia.

Cand Alexandru Macedon s-ar fi văzut cu acesta, l-ar fi întrebat daca nu îi este teamă de el. Diogene la rândul lui îl întreabă dacă este bun sau rău. Cum răspunsul lui Alexandru a fost că el este bun, filozoful îi zice „Cui atunci îi este frică de cei buni?”.

O altă relatare spune că cei doi se întâlniserî tot în Corint, numai că Alexandru, în mărinimia sa, i-ar fi spus că îi va îndeplini orice doleanță. Acesta îi spune că ar vrea să se dea din lumina soarelui, pentru că îl umbrește.

Nu ar fi prima oară când Diogene se întâlnește cu un mare conducător, fiind adus și în fața lui Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru, dupa Bătălia de la Cheronea din 338.

Acesta îl interoghează, cerând să îi spună cine este. Diogene îi răspunde că este un spion, dar un spion al lăcomiei sale. Surprins de îndrăzneala acestei replici și admirând curajul lui Diogene, Filip îi dă drumul.

Ultima suflare

În acest fel și-a trăit filozoful grec viața, fiind stăpânit de o sinceritate abrazivă.

Multe alte relatări sunt legate de felul în care a murit. Se spune că acesta și-ar fi petrecut restul anilor în casa lui Xeniades, iar când s-a stins în 323 î.e.n. el ar fi fost îngropat de acesta.

Altele spun că ar fi fost eliberat de Xeniades și ar fi trăit în Corint până la moartea sa. Locuitorii l-ar fi îngropat și pentru a-i cinsti memoria au pus aproape de mormântul său o sculptura a unui câine.

Mai sunt unele care spun că a murit ținându-și respirația, deși puțin probabil, în ciuda caracterului său.

Chiar dacă aproape tot ce ne-a mai rămas legat de el au rămas în forma acestor pilde nu avem cum să negăm impactul pe care Diogene l-a avut asupra contemporanilor săi, dovada fiind tocmai multitudinea acestora.

Studenții săi, cel mai celebru fiind Crates, au continuat tradiția lui Diogene, iar curentul filozofic pe care el l-a marcat în așa masură a format un cadru pentru dezvoltarea unei alte școli fundamentale, stoicismul.

Diogene cinicul era supranumit şi Câinele înstelat, deoarece dormea într-un butoi, ca un câine, dar mintea-i era înstelată de înţelepciune.