***

 Teodor Mazilu s-a născut la 11 august 1930, în București și a fost un scriitor și dramaturg, unul dintre cei mai importanți autori români de teatru ai secolului al XX-lea, denumit „al doilea după Caragiale”, autorul pieselor de teatru „Proștii sub clar de lună”, „Mobilă și durere”, „Tandrețe și abjecție” și „Acești nebuni fățarnici”.

Născut într-o familie simplă, de muncitori, după terminarea şcolii primare, a urmat cursurile Liceului comercial „Nicolae Bălcescu”, pe care l-a neglijat, absolvindu-l în 1950, la frecvență redusă. S-a înscris apoi la Facul­tatea Muncitorească, unde a optat pentru aceeași formă de învățământ, iar mai târziu s-a numărat printre cursanții Școlii de Literatură „Mihai Eminescu”.

A colaborat cu revistele „Contemporanul”, „Flacăra”, „Luceafărul” și „România literară”, iar în 1946 a publicat placheta de versuri „Univers în miniatură”.

Captat de viața boemă de scriitor, încă din timpul liceului a fost redactor al revistelor „Tinerețea” (1946-1947) și „Tânărul muncitor” (1947-1949), dar a lucrat și în redacția ziarului „Scânteia tineretului” (1949-1956) și pentru scurt timp la „Gazeta literară”.

În 1956, a publicat volumul de schiţe satirice „Insectar de buzunar”, care s-a bucurat de un mare succes și în pofida cenzurii din acea perioada, a reușit să-și castige publicul, satirizând absurdul caracteristic regimului despotic, continuând cu schițe și nuvele precum „Galeria palavragiilor” (1957), „Vara pe verandă„ (1966), „Doamna Voltaire (1979)”, „Înmormântare pe teren accidentat” (1973), cât și cu romanele „Bariera” (1959), „Aceste zile și aceste nopți” (1962), „Într-o casă străină” (1975) și „O singură noapte eternă” (1975), personajele sale fiind, de obicei, escroci sentimentali, spirite conservatoare și prefăcute, indivizi ranchiunoși și mândri de ticăloșia lor. 

A debutat în dramaturgie cu piesa „Proştii sub clar de lună”, ce a fost publicată cu titlul cenzurat „Sub clar de lună”, premiera având loc în decembrie 1962, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”.

Piesa „Proştii sub clar de lună”, o comedie unde o lume controlată financiar e forțată să învețe să iubească și să aibă suflet, a stârnit un val de reacţii violente, şocând prin noutatea formulei de teatru, fiind interzisă, de către autorități, pentru o vreme.

Mazilu a mai scris și piesele de teatru „Acordeonistul” (1964), „O sărbătoare princiară” (1969), „Acești nebuni fățarnici” (1971), „Frumos e în septembrie la Veneția” (1973), „Fugiți, vin clienții!” (1979), „Mobilă și durere” (1980), „Don Juan moare ca toți ceilalți”, „Somnoroasa aventură” și „Amorul unui subaltern”, acestea fiind jucate în numeroase teatre din Bucureşti şi din ţară.

Prin operele sale, Mazilu a adus pe scenă tipare umane mai puțin explorate până atunci, anume tipologia șmecherului și a delapidatorului, dar a propus și două tipuri de femei, plângăreaţa și dominatoarea. Istoricul Marian Popa a scris în „Istoria Literaturii Române” că „în concepţia lui Teodor Mazilu, contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă prezintă particularitatea că esenţa devine aparenţă și invers, într-o dialectică socială a degradării sau deformării valorilor, personajele sale trăind pozitiv negativul și invers”.

Asemenea lui Caragiale, Mazilu a observat atent realităţile oamenilor din jurul său, pe care i-a provocat într-un fel sau altul, apoi i-a descris în operele sale, conturând foarte bine tiparul omului prost.  

Învinuit că era un scriitor paradoxal, acuzat de misoginism și de mizantropie, dar și lăudat pentru creațile sale, Mazilu a fost a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Asociației Scriitorilor din București și cu Premiul „Ion Creangă„ al Academiei Române.

Teodor Mazilu s-a stins din viață la 18 octombrie 1980.

 #oamenifaini #istorie #oamenii #AziInIstorie #teatru #personalitati #educatie #personalitate #evenimente #personalități #culturagenerala #astăziînistorie #oamenifrumosi #romani #aziinistorie #biografii #oameni #aboutpeople #cultura #scri itori #teatru