***

 Omagiu și recunoștință veșnică!

   Ion Pillat  31 martie 1891— 17 aprilie 1945

      Poezia ,,Gustar" a poetului Ion Pillat este încadrată în ciclul ,,Calendarul viei", poezii dedicate fiecărei lună a anului.

   În postfața atașată volumului ,, Pe Argeș în sus" criticul literar Ioan Adam spune: ,,Adevărate ,, poeme ale luminii" sunt reunite în ciclul  Calendarul viei. Negreșit, din ele lipsesc panismul, comuniunea ființei cu regnurile lumii, iar sensibilitatea poetului nu e atât de ascuțită pentru a percepe, precum Blaga, ponderea infimă a razelor selenare. Lumina e doar un revelator al stărilor sufletești, descoperind prin metamorfozele ei fluiditatea sentimentului, schimbarea lui rapidă. Analogiile sunt notate cu vădită voluptate de pictor, în linia acelei semnificative ,, poetici" formulate încă din 1915 într-o scurtă însemnare explicativă pe marginea sonetului Turla: ,,Învelind același obiect cu alte tonalități, pictorul n-are nevoie să-și schimbe desenul ca să ne dea o realitate diferită. Modifică lumina: înțelesul adânc, sufletul lucrurilor devine altul. Claude Monet a zugrăvit de sute de ori un colț de catedrală, pururi același; totuși din atâtea pânze, două nu sunt la fel. Cu trăsături identice fațada de piatră zâmbește dimineții sau se întunecă în amurg. Nu s-ar putea concepe prin analogie o artă poetică apropiată? O poezie care ar colora cadrul rigid al realului cu nuanțele fugitive ale simțirii; — o poezie care ar găsi, în același motiv de inspirare, dar la lumina altui sentiment, simboluri deosebite." Mărturisirea, extrem de prețioasă, oferă o cheie pastelurilor din Calendar."

         Gustar— Ion Pillat

Nu-i vară și nu-i toamnă: e vremea când în tine,

Pe înserări senine, un dor de ducă-ți vine.

Când nopțile sunt clare și cerul e paharul

De sticlă care zvârlă cu stelele, ca zarul

Pe drumuri depărtate să prindă călătorul.

Pe casa părăsită voi trage greu zăvorul

Și voi porni la ceasul când toaca bate rar...

Tăind călare vadul sub lunca din hotar,

Opri-voi murgu-n spume pe malul rupt de ape,

În ochi să-mi iau atâta cât sufletul încape:

Zăvoiul plin de umbre, ca un altar colina

Și-n soare apune munții încremenind lumina.

Sorbi-voi haiducește privirea până-n fund

Și pe cleștarul serii nu voi lăsa, rotund,

Decât un bob de rouă ce licăre, plăpând–

Întâia stea îmi arde în noapte și în gând.

Strâng bine calu-n pulpe și pinteni dau s-ajung

La hanul vechi ce-aține sub plute drumul lung.

Îmi leg de-o plută murgul și bat în poartă sâlnic

 Ca să-mi răsari, voinică, hangiță strânsă-n vâlnic,

Prin ramuri desfăcute ușor de mâna mea,

Zăresc comoara viei și-odihna ei mă vrea.

Sub un butuc de viță rămân culcat pe spate—

Privesc în gol la cerul cu ape neschimbate.

În mână iau ciorchina cu bob de chilimbar

Și o ridic spre soare, sus— Raza lui cu jar

Fantastic o pătrunde: un lampion aprins;

Îi sug lumina dulce și focu-i m-a cuprins.

Beau soare— Dar un piersic cu braț gol m-agață

Și îmi lipește sânul, pietros și mic, pe față.

Eu îl sărut cu dinții și poama lui cu sânge

Stropește pătimașa iubire ce o frânge.

O, toamnă, vrăjitoare mai tare decât moartea

La tine intru-n slujbă cât mă va ține soarta.

Dă-mi frunza ta ce sună cu galbenii din lună,

Dă-mi pe covorul foilor iar coborâtul oilor;

Dă-mi în zăvoi sitarii, pe miriște ogarii,

Și pe zarea drumului, albastru, sulul fumului;

Dă-mi în iatac sulfină, pe ceruri dă-mi lumină,

Și scâncetul cucoarelor pe liniștea ogoarelor;

Și dă-mi un nuc stufos, la umbră să stau jos,

Să scriu pe fruntea gliei tot calendarul viei.p0