$$$

 Îți doresc timp! 

Elli Michler 

Nu-ți fac o urare oarecare,

Îți doresc doar ceva, ce cei mai mulți nu au.

Îți doresc timp, timp să te bucuri, să râzi,

Dacă-l folosești bine, vei fi câștigat.

Îți doresc timp, pentru faptă și gând,

nu doar pentru tine, ci pentru a și dărui.

Îți doresc timp, dar nu pentru grabă și fugă,

Ci timp, ca să poți fi fericit.

Îți doresc timp, nu doar așa, să-l petreci,

Îți doresc timp, să-ți mai rămână și ție,

Timp să te poți mira și timp să te poți încrede

în loc să privești doar cum trece timpul pe ceas.

Îți doresc timp, să te’nalți către stele,

și timp ca să crești, timp de coacere-adică.

Îți doresc timp, să speri din nou, să iubești.

Chiar n’are rost să irosești acest timp.

Îți doresc timp, să te poți regăsi,

să vezi fericire în fiecare zi, în fiecare oră.

Îți doresc timp, să poți ierta ce-i greșit,

Îți doresc: TIMP să ai să trăiești!

$$$

 Leagăn pentru toată copilăria

Adrian Păunescu

Pune-ţi, copile, capul pe pernă, 

Te-asteaptă vise, prunc adormit, 

În vise viaţa este eternă, 

Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.

Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă, 

Nici nu e bine tu să le şti, 

Lumea-ngenunche la a ta tâmplă, 

Şi, lângă tine suflet, cor de copii.

Astăzi, copile, eu îţi dau pâine, 

Tu pâinea asta o muşti firesc, 

Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine, 

Eu, legănându-te, îmbătrânesc.

Trupul tau fraged ca un mesteacăn

Să se îndoaie galeş în somn, 

Ca să creşti mare, plâng şi te leagan, 

Copile dulce, prea tinere domn.

La geam lumina lunii ţi-o scapăr

Luminii tale să-i dau ecou, 

Dormi, fericitule, că eu te apăr, 

Că eu în tine mă nasc din nou.

Capu-l pe perna pune-l, copile, 

Totul e bine, ai tai sunt vii

Şi mai au viaţă şi mai au zile, 

Să crezi că pururea ei vor trăi.

Mama şi tata ţie-ţi vor face

Leagăn de stele şi de ninsori, 

Să-ţi fie bine, să dormi în pace, 

Să ai lumina la ursitori.

Pune-ţi, copile, capul pe pernă, 

Dormi şi viseaza bunul tău vis, 

Că-n vise viaţa este eternă, 

Visul e lumea ce eu ţi-am promis.

Pat de rachită mirositoare, 

Leagăn albastru şi-ncondeiat, 

Pentru copilul care răsare

Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.

Mama te leagană, veghează tata, 

Somnul ţi-l apară ochi părinteşti, 

Dormi şi visează că lumea-i gata

Şi te asteaptă numai să creşti.

Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii, 

Poate că mâine îţi va fi greu, 

S-accepti ca astăzi eu ţi-am spus nani, 

Dar nani-nanï, frumosul meu.

$$$

 "Adio, mamă patrie, adio!”

Adrian PĂUNESCU 

Probabil, mâine-aici va fi pustiu

Şi toţi în pribegie vom porni-o.

Drum bun, popor pierdut la un pariu,

Adio, mamă patrie, adio!

În loc să fim o ţară numai fraţi,

Simţim, în noua epocă barbară,

C-am fost în viaţa noastră blestemaţi

S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.

Din tot ce facem, nu avem nimic,

Ne macină străine interese,

Făina noastră n-are spor nici pic,

Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

Trăim acelaşi tragic simţământ

Sub politicieni şi sub contabili,

Că noi, ca neam, avem destinul frânt

Şi suntem de prisos şi nerentabili.

Umili, ne cerem scuze de la toţi,

Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,

Şi ne conduc nişte fanarioţi.

Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,

Când am ajuns în ţara noastră slugi

Şi suntem cerşetori la noi acasă?

Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,

Dispuşi să emigreze, se arată,

Mormintele se pregătesc de drum,

În România deromânizată.

Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,

Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,

Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,

Vorbim şi limba noastră-n altă limbă

Şi-acum, se aude clopotul final.

Vin vremuri de urgie şi de grindini

Şi este seara ultimului bal,

Din zori, vom fi români de pretutindeni.

Probabil, mâine – aici va fi pustiu

Şi toţi în pribegie, vom porni-o,

Drum bun popor pierdut la un pariu,

Adio, mamă patrie, adio!

$$$

 MUMA LUI ȘTEFAN CEL MARE  

 Dimitrie BOLINTINEANU 

I  

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,  

Unde cură-n poale un râu mititel,  

Plânge şi suspină tânăra domniţă,  

Dulce şi suavă ca o garofiţă;  

Căci în bătălie soţul ei dorit  

A plecat cu oastea şi n-a mai venit.  

Ochii săi albaştri ard în lăcrimele  

Cum lucesc în rouă două viorele;  

Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,  

Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.  

Însă doamna soacră lângă ea veghează  

Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II  

Un orologiu sună noaptea jumătate.  

În castel în poartă oare cine bate?  

— "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;  

Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.  

Soarta noastră fuse crudă astă dată:  

Mica mea oştire fuge sfărămată.  

Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...  

Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"

Tânăra domniţă la fereastră sare.  

— "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.  

Apoi ea la poartă atunci a ieşit  

Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:  

— "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;  

Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.  

Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;  

De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!  

Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze  

Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,  

Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;  

Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,  

Apoi tu aice fără biruinţă  

Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.  

Du-te la oştire! Pentru ţara mori!  

Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

III  

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;  

Oastea lui zdrobită de prin văi adună.  

Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi  

Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

---

📚 Prezentare literară

Poezia „Muma lui Ștefan cel Mare” de Dimitrie Bolintineanu este o creație emblematică a romantismului românesc, ce propune o figură mitică a maternitații eroice și a devotamentului față de patrie. Structurată în trei tablouri lirice, poezia reconstituie un moment simbolic din viața lui Ștefan cel Mare, conturat cu dramatism și simț al jertfei.

În prima parte este ilustrată așteptarea neliniștită într-un cadru romantic, pictat cu metafore tandre și imagini vizuale delicate. Tânăra domniță — iubita lui Ștefan — este cuprinsă de angoasă, în contrast cu figura înțeleaptă și fermă a mamei domnitorului, care prefigurează conflictul moral ce urmează.

Partea a doua este nucleul dramatic al poemului. Cunoscutul episod în care mama refuză să-și recunoască fiul învins, invocând datoria de voievod înaintea sentimentului de mamă, este o demonstrație impresionantă a ethosului patriotic. Discursul mamei devine un veritabil manifest pentru sacrificiul suprem în numele libertății și al onoarei naționale.

Ultima parte înfățișează reluarea luptei și victoria finală, o încheiere triumfală care transformă durerea în glorie. Stilul este solemn, cu imagini epice și un limbaj elevat, iar ritmul alert al versurilor susține tensiunea narativă.

În concluzie, figura lui Ștefan cel Mare, așa cum este reflectată în această poezie, transcende istoria și devine simbol: al biruinței, al credinței în idealuri și al neclintirii în fața încercărilor. Este voievodul nu doar al sabiei, ci și al demnității, iar mama lui — un arhetip al femeii care naște nu doar copii, ci și eroi.

Această poezie nu doar că onorează trecutul, dar reamintește generațiilor prezente că marea istorie se sprijină adesea pe curajul tăcut din inima unei mame.

$$$

 DE CE CĂDERILE ȘI TICĂLOȘIILE INTELECTUALILOR SUNT, ÎNTR-ADEVĂR, DE O ALTĂ CLASĂ ȘI MULT MAI GRAVE DECÂT CELE ALE CELORLALTI OAMENI:

Ray Bradbury, în Omul ilustrat, introduce la un moment dat povestea unui părinte-preot care face parte dintr-un ordin cu misiunea religioasă de a merge pe alte planete pentru a răspândi credința creștină printre coloniștii umani și, eventual, printre orice forme de viață indigene/extraterestre.

Parintele este autorul lucrării "Problema păcatului în alte lumi" – o lucrare socotită de frații de credință ca fiind „prea puțin serioasă”. Dar frații de credință erau – așa cum vom vedea – depășiți de modul de gândire al Părintelui. Esența doctrinei era aceasta:

„Dacă pe alte planete există și alte simțuri, trebuie să admitem și posibilitatea unor păcate care nu pot fi recunoscute din perspectiva noastră, definită de simțurile pe care le avem acum. Adam nu a păcătuit singur – să punem la socoteală și pe Eva, și ispita. Mai adaugă un alt bărbat și faci posibil adulterul. Doar dacă mai adaugi și sex, și alți oameni, atunci obții păcatul.

Adam, singur, avea o marjă de păcate potențiale. Dar înconjurat de oameni și având sexul ca parametru al relației cu ei, deja intră într-un alt registru. Dacă oamenii ar fi ciungi, nu ar putea să strângă pe nimeni de gât cu mâna lor. Nu ar mai exista păcatul acestei crime. Dă-le mâini și le vei da posibilitatea unei noi violențe.

Amoebele nu pot păcătui pentru că se reproduc prin diviziune. Nu au soții la care să râvnească și nu se omoară între ele. Dă-le amoebelor sex, mâini și picioare, și vei obține crima și adulterul. Mai pune un braț, un picior sau un om – sau mai ia din ele – și, în felul ăsta, dai (sau iei) posibilitatea păcatului.

Dacă pe alte planete există încă cinci simțuri, organe sau membre invizibile, nu putem concepe oare că acolo ar exista și alte cinci păcate?!”

PRIMUL COMENTARIU

Bradbury prezintă aici, într-o formă extremă, doctrina potrivit căreia păcatul este un epifenomen al potenței – apare doar acolo unde există capacitate fizică, socială sau intelectuală. Este o idee ce apare șocantă pentru cititor, deoarece forțează nota pe plan biologic: vedem această teză ilustrată prin ființe extraterestre. O ființă ipotetică cu 12 simțuri sau 4 creiere ar putea păcătui în moduri complet necunoscute nouă.

Până aici totul este spectaculos, dar – zic eu – miza este mult mai profundă, dincolo de biologic.

La o privire mai atentă, vedem cum teza reala este de fapt ca păcatul apare ca efect secundar al evoluției și complexificării ființei sau ființării. Cu cât ființa evoluează – biologic, social, interior/intelectual – cu atât câmpul păcatului se lărgește, devenind mai subtil, mai profund, mai grav. Responsabiliatea e mai mare. Si aici e miza de fapt:

AL DOILEA COMENTARIU

Păcatul – și, prin contrast, virtutea – ne lasă să înțelegem Bradbury prin glasul Părintelui, sunt fenomene emergente din evoluția ființei și din mutațiile suferite de aceasta si mediul cu care co-evolueaza. Cu cât o ființă evoluează mai mult pe axele biologică, socială și intelectuală, cu atât capacitatea sa de a alege între bine și rău devine mai amplă, mai subtilă și mai periculoasă.

Biologic, dezvoltarea simțurilor, a mobilității și a inteligenței înseamnă o paletă mai largă de acțiuni posibile – și deci, de abuzuri posibile. Social, odată cu apariția normelor, statutului, limbajului și ierarhiilor, apar și forme sofisticate de rău: manipularea, trădarea, ipocrizia, calomnia, corupția mascată în moralism. 

Dar adevărata adâncime se revelează în plan interior: pe măsură ce conștiința devine mai reflexivă, mai educată, mai cultivată, posibilitatea păcatului devine mai gravă. Nu mai vorbim doar de fapte, ci de intenții, alegeri asumate și mecanisme de autojustificare sofisticată.

Așadar, cu cât devenim mai complecși și operăm într-un mediu social sau intelectual mai complex, cu atât suntem mai responsabili – și mai expuși. Într-o lume simplă, păcatul este primitiv; într-o lume complexă, păcatul devine subtil, latent, aproape invizibil.

În trecut, la nivel mediu și în context social, conștiința devenea mai reflexivă, mai educată și mai cultivată în cadrul religios, sub influența clerului. Modernitatea îndepărtează religiosul și aduce în prim-plan intelectualul, care își asumă brusc rolul de a dirija totul – social, moral, spiritual, politic. În propria minte, el devine expresia supremă a evoluției.

Dar conștiința nu evoluează autentic doar prin acumulări intelectuale. Este nevoie de ceva mai profund – o dimensiune morală sau spirituală care să echilibreze această dezvoltare.

Fără acest echilibru, intelectualul riscă să devină un mutant cu echivalentul a sapte picioare si brate cognitive diforme care se agita fara discernamant – un rebut al evoluției conștiinței.

În lumea intelectului trebuie să fii mereu în gardă – este o lume a mutațiilor complexe, nu a simplității inocente. Lumea intelectualilor este, prin însăși definiția ei antropologică (așa cum am văzut mai sus), o lume a canaliei potențiale supreme, cu o probabilitate infinit mai mare de cădere morală decât în cazul omului obișnuit.

Intelectualul, spre deosebire de omul simplu, poate raționaliza orice viciu, poate masca egoismul si oportunismul sub formă de moralism, poate manipula limbajul virtuții pentru a-și masca interesele meschine ca propagandist al binelui, al progreslui, al modernizarii, al europenismului, daca vreti.

Și de aceea, trădarea și căderea intelectualului nu reprezintă doar un derapaj personal al unor nefericite conștiințe mediocre, ci este un simptom al vremurilor. 

Prin pretențiile asumate, acesta deschide poarta spre degenerescență colectivă, spre un tip de întuneric mult mai periculos decât barbaria: întunericul gândirii perverse, al rațiunii trădătoare, al conștiinței trădate de ea însăși, care se minte în față și se autoconvinge să creadă fanatic în propriile raționalizări și justificări, în momentul în care nu mai este vorba doar de trădarea de sine, ci și de trădarea comunității și a societății, a limbii și a culturii în care s-a format, care îi dau rădăcini și pe care se presupune că ar trebui să le slujească.

Asadar despre evolutie si involutie.

Ray Bradbury – The Illustrated Man, tradus in romana, Omul ilustrat.

$$$

 INSOMNIILE VOIEVODULUI

Alecu RENITA

În iulie 1504, când carul mortuar îl ducea pe Domnitor pe ultimul drum, de la Suceava la Putna, întreaga Moldovă, din Carpaţi şi până la Marea Neagră, era inundată de lacrimi, jale şi dangăte de clopot. Atunci, nimeni nu ar fi putut să creadă, că moştenirea lăsată de Ştefan cel Mare şi Sfânt “urmaşilor urmaşilor săi” va fi împrăştiată de epigoni şi înghiţită pe bucăţi de imperiile hrăpăreţe ce se lăţeau peste moşia noastră. Pietrele de hotar înfipte de îndrăzneţul Voievod pe Ceremuş, pe Nistru, la Marea Neagră, Dunăre şi Carpaţi au fost smulse cu barbarie şi viclenie la 1775 prin anexarea Bucovinei la coroana austriacă, iar la 1812 prin despicarea Moldovei şi ocuparea părţii ei de Est de către imperiul rus. Astfel, destinul Moldovei a fost înjumătăţit ca şi destinul urmaşilor Domnitorului, care s-au lăsat înghiţiţi de întuneric şi resemnare timp de secole. 

Chiar dacă poporul a păstrat vie memoria Voievodului, înveşnicind-o în biserici şi mănăstiri, în cântece şi balade, în cetăţi şi monumente, în arbori şi locuri, în viaţa de toate zilele, urmaşii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt nu au ştiut să respecte testamentul şi ţara lăsate drept moştenire tuturor generaţiilor născute şi nenăscute pe pământul apărat şi sfinţit de sângele strămoşilor. 

Orice urmaş al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt are datoria să conştientizeze, că cei 47 de ani, două luni şi trei săptămâni de domnie a Voievodului, au însemnat zidirea unei Țări Românești veşnice, a cărei împlinire se putea face numai în spaţiul naţional, cu tot neamul românesc împreună şi nu în afara lui. Căutarea împlinirii şi a afirmării, în mod separat, cerşirea bunăstării şi prosperităţii de la imperii, mersul pe brânci sau în genunchi, lupta şi ura împotriva fraţilor de acelaş sânge, nu putea să nu ne aducă la ziua de astăzi, când o graniță fictivă, trasată de ruși, încă mai rupe în două moșia lui Ștefan cel Mare, umilând națiunea română de pe ambele maluri ale Prutului.  

În iulie, pe câteva clipe, simţim că ne dă târcoale umbra marelui Voievod. Vine pe la casele urmaşilor săi să le amintească câteva lucruri simple de tot, de felul:

• teritoriul unei ţări este veşnic şi sfânt, el se apără cu mari sacrificii și nu poate fi cedat sau dăruit străinilor, fiindcă fără un teritoriu naţional o ţară nu poate exista liber, iar o naţiune e împrăștiată pe drumuri străine, își pierde unitatea şi dispare;

• unitatea națională stă la baza dezvoltării, afirmării şi prosperării unui popor şi fără această unitate poporul devine slab și lipsit de voință, zace în întuneric şi sclavie, argăţindu-i pe alţii;

• respectul faţă de trecut, de strămoşi, de limbă şi istorie, de tradiţii este izvorul dragostei de ţară şi de neam;

• slăbiciunea neamului nostru se află în dezbinarea noastră, iar ca să devenim o naţiune puternică şi împlinită, respectată şi onorată, pe toate meridianele, urmează ca fiecare dintre noi să se vindece de această pacoste;

* datoria sfântă a fiecărui român este să contribuie prin fapte frumoase la unitatea națională și la Reîntregirea României noastre!

 La Putna nesomnul Voievodului mişcă lespedea de pe mormânt. S-au scurs peste două secole de când moșia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost ruptă în două de Rusia imperială, iar Domnitorul nostru se chinuie în neodihnă și insomnii pe harta ciopârţită de balaurul moscălesc. Când, oare, îi vom aduce liniştea şi odihna de care nu are parte nici El, nici Moldova Sa, nici toată suflarea românească de la 1812 încoace?

$$$

 Pe steaua cu numele Paler 

      Adrian Pãunescu

Prietene, dormi, că e noapte

Şi ai de bătut drumuri lungi.

Spre steaua cu numele Paler,

Pe care voiai să ajungi.

Ştiam că le meriţi pe toate,

Şi dreptul la da, şi la nu,

Şi parcă uitasem că totuşi

Ai dreptul la moarte şi tu.

Ai stat viaţa-ntreagă de veghe,

Pe muchia acestui cuţit,

Cu grija dreptăţii şi-a ţării,

Precum îţi fusese sortit.

Ce singur ai fost toată noaptea,

Ce singur în ultim popas,

Ce singur în cer te întuneci,

Ce singuri pe-aici am rămas.

Drum bun către dincolo, frate,

Şi-n viaţă, şi-n moarte stingher,

Drum bun către propria pace,

Drum bun către Lisa din cer.

Armurile pentru plecare

Le-nchidem la ultima za,

Sub steaua cu numele Paler,

Că ştim c-o vei umaniza.

Şi poate cândva, într-o noapte,

Zdrobiţi de părerea de rău,

Noi, toţi, vom afla că e viaţă,

Pe steaua cu numele tău.

--------- poezie scrisa la 2 zile dupa ce Octavian Paler s-a mutat intr-o stea.