$$$

 În 1919, orașul Boston a fost lovit de unul dintre cele mai bizare și terifiante dezastre industriale din istorie: „Marele Potop de Melasă”. Un rezervor uriaș de oțel, plin cu 8,7 milioane de litri de melasă fermentată (folosită pentru alcool industrial), a explodat din cauza căldurii neobișnuite. Ce a urmat nu a fost o scurgere lentă și lipicioasă, așa cum ne-am imagina, ci un tsunami brun de 8 metri înălțime, care s-a deplasat cu o viteză de 56 km/h, mai rapid decât putea alerga un om. Valul a avut o forță atât de mare încât a smuls clădiri de pe fundație, a zdrobit vagoane de marfar și a curmat 21 de vieți. Timp de zeci de ani după curățenie, localnicii jurau că, în zilele toride de vară, străzile din Boston încă miroseau a zahăr ars, o amintire olfactivă a zilei în care „dulcele” a devenit un adevărat pericol.

Rezervorul aparținea companiei Purity Distilling și era situat în cartierul aglomerat North End. Structura avea dimensiuni impresionante, cu o înălțime de 15 metri și un diametru de 27 de metri, dominând peisajul urban. Construit în grabă cu câțiva ani înainte, rezervorul avea probleme structurale cunoscute; localnicii observaseră adesea cum melasa se prelingea printre niturile metalice. În loc să repare fisurile, proprietarii au ales o soluție cosmetică cinică: au vopsit întregul rezervor în maro, astfel încât scurgerile să nu mai fie vizibile pentru trecători.

Cauza principală a dezastrului a fost o variație bruscă de temperatură. În ziua fatidică de 15 ianuarie, termometrele au urcat rapid de la temperaturi de îngheț la peste 4 grade Celsius. Această încălzire a provocat expansiunea melasei din interior și a accelerat procesul de fermentație, generând dioxid de carbon care a crescut presiunea internă. Oțelul, deja fragil și subțire pentru o asemenea sarcină, nu a mai rezistat, iar niturile au cedat, fiind proiectate în jur cu viteza unor gloanțe.

Fizica fluidului a jucat un rol crucial în magnitudinea distrugerii. Melasa este un fluid non-newtonian, iar densitatea sa este cu aproximativ 40% mai mare decât cea a apei. Când valul a lovit, a acționat mai degrabă ca o avalanșă de noroi sau ca o masă solidă în mișcare decât ca un lichid obișnuit.

Operațiunile de salvare au fost un coșmar logistic. Primii sosiți la fața locului, inclusiv cadeți de pe nava USS Nantucket, au descoperit că deplasarea prin melasă era aproape imposibilă. Pe măsură ce aerul de iarnă răcea siropul expus, acesta devenea tot mai vâscos, capturând victimele ca într-o capcană uriașă de clei. Medicii au raportat că mulți dintre cei decedați nu au murit din cauza impactului, ci prin asfixiere, căile respiratorii fiindu-le blocate de substanța lipicioasă.

Pe lângă pierderile de vieți omenești, dezastrul a provocat daune materiale imense. O secție de pompieri (Engine 31) a fost smulsă de pe fundație și împinsă spre țărm, prăbușindu-se parțial, iar pompierii din interior au rămas blocați. Structura de oțel a căii ferate suspendate din apropiere a fost îndoită, iar un tren care se apropia a fost oprit în ultimul moment de un mecanic vigilent, evitând o a doua tragedie feroviară.

Curățenia orașului a durat săptămâni întregi și a necesitat eforturi supraomenești. Deoarece apa dulce nu era eficientă pentru a dizolva zahărul întărit, pompierii au folosit pompe cu apă sărată din port pentru a spăla străzile și clădirile. Melasa intrase peste tot: în subsoluri, în linii telefonice și în case. Se spune că tot portul Boston a avut o culoare maronie până la începutul verii, din cauza cantității uriașe de reziduuri deversate în apă.

Procesul juridic care a urmat a fost unul dintre cele mai lungi și complexe din istoria statului Massachusetts. Compania a încercat să nege responsabilitatea, susținând teoria unui sabotaj extern pus la cale de răufăcători. Cu toate acestea, după trei ani de audieri și mii de pagini de mărturii, instanța a decis că prăbușirea a fost cauzată exclusiv de neglijența structurală. Colonelul Hugh Ogden, auditorul cazului, a concluzionat că factorul de siguranță al rezervorului era mult sub standardele necesare.

Acest verdict a avut un impact profund asupra ingineriei și construcțiilor din Statele Unite. Ca urmare a dezastrului, au fost adoptate legi stricte care impuneau ca toate proiectele majore de construcții să fie avizate și semnate de un inginer licențiat și arhitect. S-au introdus standarde riguroase pentru stocarea lichidelor industriale, punând capăt epocii în care companiile puteau construi structuri periculoase fără o supraveghere tehnică adecvată.

Astăzi, un mic panou informativ în parcul Langone din Boston amintește de evenimentul tragic din 1919. Cercetările științifice moderne, realizate chiar și în 2016 de experți de la Harvard, au confirmat că dinamica fluidelor în acea zi rece de iarnă a creat „furtuna perfectă”. Dacă accidentul s-ar fi petrecut vara, melasa ar fi fost mai fluidă și s-ar fi răspândit mai repede, dar în strat mai subțire, salvând probabil mai multe vieți; vâscozitatea indusă de frig a transformat accidentul într-o catastrofă.