$$$

 Cartea Recordurilor (Guinness Book) a fost inventată pentru a rezolva certurile de la bere. În 1951, Sir Hugh Beaver, directorul fabricii de bere Guinness, era la o vânătoare și a intrat într-o dispută aprinsă cu prietenii: care este cea mai rapidă pasăre de vânătoare din Europa? Au căutat în toate enciclopediile, dar nu au găsit răspunsul. Beaver și-a dat seama că în fiecare seară, în mii de pub-uri din lume, au loc astfel de certuri inutile. A decis să creeze o carte care să conțină toate superlativele lumii, special pentru a fi ținută în baruri și a pune capăt dezbaterilor. Ceea ce a început ca un instrument de marketing pentru bere a devenit cea mai vândută carte sub drept de autor din lume.

Pasărea care a stârnit această idee revoluționară era fluierarul auriu (golden plover). Discuția a avut loc în comitatul Wexford din Irlanda, pe malul râului Slaney, iar participanții nu reușeau să se pună de acord dacă această specie este mai rapidă decât potârnichea scoțiană (grouse). Lipsa unei surse unice de referință care să compare vitezele animalelor într-un mod clar l-a frustrat pe Beaver, dar i-a oferit și o perspectivă antreprenorială unică asupra nevoii umane de certitudine în privința faptelor triviale.

Pentru a transforma ideea în realitate, Beaver avea nevoie de cercetători meticuloși, capabili să verifice informații din domenii extrem de variate. Recomandarea a venit din partea unui angajat al companiei, Christopher Chataway, care cunoștea doi frați gemeni din Londra, Norris și Ross McWhirter. Aceștia conduceau o mică agenție de furnizare a faptelor și erau renumiți pentru memoria lor fotografică și obsesia pentru statistici și detalii obscure.

Întâlnirea decisivă a avut loc în 1954, când directorul berăriei i-a invitat pe gemeni la un interviu pentru a le testa cunoștințele. Beaver le-a pus întrebări dificile și specifice, iar răspunsurile lor rapide și corecte l-au convins imediat că ei sunt oamenii potriviți pentru proiect. Le-a oferit pe loc bugetul necesar pentru a deschide un birou dedicat compilării primei ediții, situat pe strada Fleet Street din Londra, într-o veche sală de sport transformată în redacție.

Munca de documentare a fost titanică, desfășurându-se într-o epocă fără internet sau baze de date digitale. Frații McWhirter au trimis mii de scrisori către astrofizicieni, gerontologi, zoologi și alți experți din întreaga lume pentru a obține date precise. Programul lor de lucru era extrem de intens, ajungând și la 90 de ore pe săptămână, scopul fiind verificarea fiecărei cifre înainte de a o include în manuscrisul final.

Prima ediție, care a avut 198 de pagini, a fost lansată pe 27 august 1955. Inițial, compania a tipărit cartea cu intenția de a o distribui gratuit proprietarilor de pub-uri care vindeau berea lor, ca un cadou promoțional. Cartea a fost legată într-un material impermeabil, special conceput pentru a rezista dacă se vărsa bere pe ea. Succesul a fost însă atât de fulminant, încât librăriile au început să o ceară spre vânzare publicului larg.

Până la Crăciunul anului 1955, „The Guinness Book of Records” ajunsese deja pe primul loc în topul celor mai vândute cărți din Marea Britanie. Beaver și frații McWhirter au realizat că au creat un fenomen cultural care depășea cu mult scopul inițial de marketing. Oamenii nu foloseau cartea doar pentru a rezolva dispute, ci o citeau din plăcere, fascinați de limitele extreme ale naturii și ale capacităților umane.

Pe măsură ce anii au trecut, natura recordurilor s-a schimbat. Dacă la început focusul era pe fapte științifice și naturale (cel mai înalt munte, cel mai adânc ocean), succesul cărții i-a motivat pe oameni să încerce să stabilească propriile recorduri. Au apărut categorii noi și neobișnuite, de la cel mai lung timp petrecut stând într-un picior, până la cele mai multe farfurii sparte cu capul, transformând cititorii din spectatori pasivi în participanți activi dornici de faimă.

Pentru a menține credibilitatea, organizația a dezvoltat un set riguros de reguli și proceduri de verificare. Astăzi, nu este suficient să susții că ai doborât un record; trebuie să ai martori independenți, dovezi video și, în multe cazuri, un judecător oficial prezent la fața locului. Echipa de management a recordurilor respinge anual zeci de mii de aplicații care nu respectă criteriile de siguranță sau care sunt imposibil de măsurat standardizat.

În prezent, Guinness World Records este mult mai mult decât o simplă carte; este un brand global de divertisment. Deși Sir Hugh Beaver a decedat în 1967, viziunea sa simplă născută dintr-o curiozitate la vânătoare continuă să inspire milioane de oameni. Anual, cartea apare în ediții noi, actualizate, fiind tradusă în zeci de limbi, rămânând autoritatea supremă în materie de performanță umană și extreme naturale.