$$$

 În anii 1950, orașul Londra a fost lovit de „Marele Fum” (The Great Smog), un eveniment care a ucis 12.000 de oameni în câteva zile, dar care inițial a fost ignorat. Din cauza unui anticiclon care a ținut fumul de cărbune la sol, aerul a devenit toxic și vizibilitatea a scăzut la câțiva metri. A fost atât de grav încât cinematografele s-au închis pentru că publicul nu mai vedea ecranul din cauza ceții intrate în sală. Dezastrul a fost atât de uluitor încât a forțat guvernul să creeze prima legislație modernă de mediu din lume („Clean Air Act”), recunoscând pentru prima dată că aerul curat nu este un dat natural, ci o responsabilitate politică.

Fenomenul meteorologic care a declanșat criza a început pe 5 decembrie 1952 și a fost o inversiune termică perfectă. Un strat de aer cald s-a așezat peste un strat de aer rece aflat la nivelul solului, acționând ca un capac ermetic care a împiedicat dispersia poluanților. Deoarece era foarte frig, londonezii au ars cantități record de cărbune pentru a-și încălzi locuințele, neștiind că tot fumul produs rămânea blocat la nivelul străzii, acumulându-se oră de oră până la concentrații letale.

Compoziția aerului s-a transformat rapid într-un amestec chimic coroziv. Pe lângă funinginea obișnuită, ceața conținea cantități uriașe de dioxid de sulf, care, în contact cu umiditatea din aer, se transforma în acid sulfuric. Această ceață gălbuie-neagră, numită popular „pea-souper” (supă de mazăre) din cauza densității și culorii sale, avea un miros înțepător de ouă clocite și provoca usturimi imediate ochilor și gâtului, afectând pe oricine ieșea din casă.

Transportul public de suprafață a fost paralizat în totalitate, cu excepția metroului. Autobuzele celebre cu etaj au fost abandonate în mijlocul drumului de șoferi care nu mai puteau vedea bordura trotuarului. În unele cazuri, conductorii mergeau pe jos în fața autobuzului cu o lanternă sau o faclă pentru a ghida șoferul pas cu pas, dar riscul de accidente era prea mare. Ambulanțele au încetat să mai circule, iar bolnavii au fost nevoiți să meargă pe jos la spital, respirând aerul care îi îmbolnăvea și mai tare.

Poluarea nu s-a oprit la ușile caselor, ci a pătruns în interior prin crăpături și ventilație. Bibliotecile și magazinele au raportat că un strat uleios și negru se depunea pe cărți, haine și mobilier. La spectacolele de operă, cântăreții nu puteau vedea dirijorul din cauza pâclei care intrase în sală, iar mulți spectatori au plecat acasă nu din lipsă de interes, ci din cauza acceselor incontrolabile de tuse provocate de aerul viciat din incintă.

Impactul asupra sănătății umane a fost devastator, dar tăcut la început. Spitalele s-au umplut rapid de pacienți cu hipoxie, bronșită acută și pneumonie. Deoarece nu existau instrumente moderne de monitorizare în timp real și presa era concentrată pe alte subiecte, autoritățile au crezut inițial că este vorba doar de o epidemie severă de gripă. Adevărata amploare a catastrofei a devenit clară doar când firmele de pompe funebre au rămas fără sicrie.

Florăriile din Londra au epuizat stocurile de flori în acea săptămână, iar cimitirele au avut dificultăți în a gestiona numărul mare de înmormântări. Estimările inițiale vorbeau de 4.000 de morți, dar cercetările ulterioare, bazate pe excesul de mortalitate comparativ cu anii precedenți, au ridicat cifra la 12.000. Cei mai afectați au fost bătrânii, copiii și persoanele cu afecțiuni respiratorii preexistente, ale căror plămâni nu au putut rezista acidității aerului.

Infracționalitatea a crescut și ea pe durata celor cinci zile de beznă. Vizibilitatea redusă a încurajat jafurile și spargerile, hoții profitând de faptul că polițiștii nu puteau patrula eficient și victimele nu le puteau distinge fețele. Oamenii au evitat să mai iasă din case nu doar de frica fumului, ci și de teama de a fi jefuiți într-un oraș devenit un labirint opac și periculos.

Urmările politice au fost istorice. Deși premierul Winston Churchill a minimizat inițial evenimentul ca fiind o simplă ceață, presiunea publică a devenit imposibil de ignorat. Parlamentul a adoptat „Clean Air Act” în 1956, interzicând arderea cărbunelui brut în zonele urbane și oferind subvenții pentru trecerea la gaz, electricitate sau cocs (cărbune prelucrat care arde mai curat). Această lege a schimbat definitiv peisajul urban al Londrei și a servit drept model pentru legislația de mediu globală.