$$$

 În 1928, medicina a primit unul dintre cele mai mari cadouri din istorie dintr-o neglijență de laborator. Alexander Fleming a observat că o cultură de bacterii fusese contaminată cu mucegai și, în jurul mucegaiului, bacteriile muriseră. Din acea „greșeală” sa născut penicilina, iar lumea a înțeles că uneori progresul nu vine din control absolut, ci din ochiul care vede miracolul în accident.

Totul a început când Fleming a plecat într-o vacanță cu familia în luna august, lăsând laboratorul său de la Spitalul St. Mary din Londra într-o dezordine caracteristică. El lucra la studierea stafilococilor, bacterii responsabile pentru multe infecții grave ale pielii și sângelui. În loc să curețe și să sterilizeze vasele Petri înainte de plecare, le-a lăsat stivuite pe o bancă de lucru, expuse aerului și variațiilor de temperatură. Această lipsă de rigoare procedurală a fost ingredientul secret care a permis naturii să intervină.

Sporul de mucegai care a aterizat pe una dintre culturi nu a venit de foarte departe, ci probabil a plutit prin ventilație de la un laborator de micologie aflat la un etaj inferior, unde se studiau diverse tipuri de fungi. Ajuns pe gelul nutritiv din vasul lui Fleming, sporul a găsit condițiile ideale pentru a germina și a se dezvolta într-o colonie albăstruie-verzuie, cunoscută ulterior sub numele științific de Penicillium notatum.

La întoarcerea sa, pe 3 septembrie, savantul a început să sorteze vasele pentru a le curăța. În acel moment a remarcat anomalia: în jurul petei de mucegai se formase un cerc perfect transparent, o „zonă de inhibiție” unde coloniile de bacterii dispăruseră complet, fiind practic dizolvate. În restul vasului, departe de mucegai, bacteriile prosperau. Fleming a rostit atunci celebra sa replică subestimată: „Asta e ciudat” realizând că fungul secreta o substanță chimică defensivă extrem de puternică.

Cercetătorul a izolat imediat mucegaiul și a început să-l cultive pentru a studia acea substanță misterioasă. Inițial, a numit lichidul rezultat „suc de mucegai” (mold juice). Testele preliminare au arătat că acest extract era capabil să distrugă o gamă largă de bacterii dăunătoare, inclusiv cele care provocau scarlatina, pneumonia, gonoreea și meningita, fără a afecta globulele albe ale sângelui uman, un detaliu crucial pentru siguranța pacientului.

Cu toate acestea, drumul de la descoperire la medicament a fost lung și plin de obstacole tehnice. Fleming nu era chimist, iar substanța activă se dovedea a fi extrem de instabilă și greu de purificat în cantități mari. Deși a publicat rezultatele în 1929, comunitatea științifică a ignorat în mare parte lucrarea timp de un deceniu, considerând penicilina doar un instrument de laborator util pentru izolarea anumitor bacterii, nu un tratament sistemic viabil pentru oameni.

A fost nevoie de o altă echipă de savanți, formată din Howard Florey și Ernst Boris Chain, la Universitatea Oxford, pentru a transforma curiozitatea lui Fleming într-un medicament salvator. În 1939, ei au reluat cercetările și au reușit, prin metode chimice complexe, să stabilizeze penicilina. Prima doză pură a fost atât de prețioasă încât au filtrat-o din urina primului pacient tratat pentru a o recupera și a o refolosi, deoarece producția era încă extrem de limitată și dificilă.

Producția industrială a devenit posibilă doar după mutarea cercetărilor în Statele Unite, unde s-au căutat tulpini de mucegai mai productive. Legenda spune că o asistentă, Mary Hunt, a găsit într-o piață un pepene galben stricat, acoperit de un mucegai auriu. Această tulpină nouă, Penicillium chrysogenum, s-a dovedit a produce de 200 de ori mai multă substanță activă decât varianta originală a lui Fleming, permițând fabricarea medicamentului la scară largă în tancuri uriașe de fermentație.

Introducerea penicilinei a marcat începutul „erei antibioticelor”, schimbând dramatic speranța de viață a umanității. Boli care înainte erau sentințe la moarte sigură, precum infecțiile sângelui sau pneumoniile bacteriene, au devenit afecțiuni tratabile în câteva zile. Chirurgia a devenit mult mai sigură, riscul de infecție post-operatorie scăzând drastic, ceea ce a permis dezvoltarea unor proceduri medicale complexe, imposibile anterior.

Pentru contribuția lor monumentală, Fleming, Florey și Chain au împărțit Premiul Nobel pentru Medicină în 1945. În discursul său, Fleming a dat dovadă de modestie și prudență, avertizând încă de atunci asupra riscului rezistenței la antibiotice dacă acestea sunt folosite excesiv. El a rămas în istorie nu ca un geniu care a forțat natura să se supună, ci ca un observator atent care a știut să nu arunce la gunoi o șansă oferită de simplă întâmplare.