#$$

 În iarna anului 1942, pe lângă războiul mondial, România a dus un război cu Dunărea. Fluviul a înghețat complet de la un mal la altul, formând un „pod” natural de gheață gros de jumătate de metru. Paradoxal, acest lucru a anulat granițele naturale. Sătenii treceau Dunărea cu căruțele sau pe jos spre Bulgaria și Iugoslavia fără nicio opreliște. Însă, când a venit dezghețul de primăvară, a urmat dezastrul: sloiurile uriașe, purtate de curent, au acționat ca niște proiectile, distrugând porturi, scufundând nave și măturând casele din zonele inundabile, gheața fiind uneori mai distructivă decât apa însăși.

Fenomenul meteorologic care a permis această înghețare totală a fost cauzat de un val de aer polar persistent care a coborât temperaturile mult sub minus 20 de grade Celsius pentru o perioadă îndelungată. Debitul Dunării era scăzut în acea toamnă, iar lipsa curenților puternici a facilitat formarea inițială a acelor de gheață la maluri. Treptat, aceste formațiuni s-au extins și s-au unit în centrul fluviului, transformând apa curgătoare într-o masă solidă și imobilă, un peisaj alb și tăcut care se întindea pe sute de kilometri.

Pentru navigatori, acest eveniment a însemnat o capcană logistică de coșmar. Sute de barje și remorchere au rămas prizoniere în mijlocul fluviului sau în porturi. Echipajele au fost nevoite să trăiască la bord în condiții de izolare severă, luptând zilnic pentru a sparge gheața din jurul caroseriei navelor. Dacă gheața ar fi presat direct pe metalul cocii, forța de expansiune ar fi putut strivi structura navei ca pe o cutie de chibrituri, provocând scufundarea imediată.

Pericolul cel mai mare nu a fost însă înghețul propriu-zis, ci fenomenul numit „zapor”. Acesta apare la dezgheț, când blocurile de gheață se rup și încep să curgă la vale, dar se blochează în zonele de cotitură sau de îngustare a albiei. Se formează astfel baraje naturale de gheață care pot atinge înălțimi impresionante, blocând complet scurgerea apei. În spatele acestor baraje, nivelul apei crește rapid, inundând satele și terenurile agricole de pe maluri.

În primăvara anului 1942, ruperea zăpoarelor a generat o energie cinetică devastatoare. Când presiunea apei a reușit în cele din urmă să spargă barajele de gheață, valul rezultat a antrenat blocuri de gheață de câteva tone. Acestea au lovit picioarele de pod, pontoanele și clădirile portuare cu o forță colosală, retezând piloni de lemn și îndoind structuri de fier. Multe ambarcațiuni care supraviețuiseră iernii au fost zdrobite în acest haos final al dezghețului.

Impactul asupra faunei a fost și el semnificativ. Peștii au murit în cantități mari din cauza lipsei de oxigen sub stratul gros de gheață, un fenomen cunoscut sub numele de „asfixie de iarnă”. De asemenea, podul de gheață a permis animalelor sălbatice, în special lupilor, să traverseze fluviul dinspre câmpiile Rusiei sau Munții Balcani, ajungând în zone unde prezența lor era rară, terorizând gospodăriile țăranilor izolați de nămeți.

Autoritățile vremii au încercat să intervină folosind explozibili pentru a dinamita zăpoarele și a permite apei să curgă controlat. Operațiunile erau extrem de riscante și se desfășurau manual sau cu ajutorul aviației care arunca încărcături explozive în punctele cheie. Succesul era însă limitat, deoarece natura refăcea barajele de gheață rapid, iar temperaturile rămâneau scăzute în timpul nopții, re-cimentând blocurile dislocate.

Pentru comunitățile riverane, Dunărea înghețată a fost o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, a oferit o cale de comunicație inedită, permițând transportul mărfurilor cu sania acolo unde drumurile de uscat erau impracticabile. Pe de altă parte, a tăiat sursa de apă și de pescuit, iar frica de inundația care avea să vină odată cu încălzirea vremii a ținut oamenii într-o tensiune continuă.

În acea perioadă, nu existau barajele masive de la Porțile de Fier, care astăzi reglează debitul și temperatura apei, făcând înghețul total mult mai puțin probabil. Fluviul curgea liber și sălbatic, iar capriciile vremii aveau un impact direct și imediat. Fără spărgătoare de gheață moderne și puternice, omul era un simplu spectator la manifestarea forței brute a naturii.

Evenimentul din 1942 rămâne în istorie ca un exemplu al puterii hidrologice neîmblânzite. Deși războiul oamenilor era în plină desfășurare, lupta pentru supraviețuire împotriva elementelor naturale a fost, pentru o scurtă perioadă, prioritatea absolută pe malurile Dunării. Fluviul a demonstrat că, indiferent de conflictele politice, el rămâne adevăratul stăpân al regiunii, capabil să unească sau să distrugă după propriile legi fizice.