$$$

 Pisica văzută în scena de deschidere a filmului Nașul... nu a fost planificată.

Era o pisică vagaboandă. Pur și simplu a intrat pe platoul de filmare, mergând printre cabluri și lumini ca și cum ar fi fost propria lui casă, apoi a sărit în poala lui Marlon Brando. S-a așezat acolo, cu ușurința cuiva care tocmai și-a găsit tronul.

Pentru o clipă, toată lumea a înlemnit.

Ochii lui Coppola s-au mărit.

Inginerul de sunet a înjurat.

Dar Brando? Brando și-a coborât privirea, s-a uitat la el așa cum s-ar uita cineva la un actor care a sosit fără scenariu... și a acceptat scena.

Când cineva a încercat să-l ia de acolo, a ridicat o mână:

„Lasă-l în pace. Animalele știu lucruri pe care noi nu le știm.”

Coppola a ezitat. Ani mai târziu, a mărturisit:

„Mi-era teamă că pisica va fura spectacolul.”

Și într-un fel, asta s-a întâmplat.

În timpul filmărilor, pisica a tors atât de tare încât aproape i-a acoperit vocea lui Brando.

Operatorul de microfon a șoptit:

„Nu-l aud pe Don. Sună ca o mașină de tuns iarba.”

Dar Coppola nu a oprit nimic. Simțea că, în acea greșeală, se naște ceva unic.

Brando l-a mângâiat cu o blândețe aproape hipnotică. Degetele sale au alergat peste blana animalului, în timp ce vocea sa rostea cuvinte de răzbunare.

Un asistent a spus:

„Se pare că pisica este responsabilă de familie, nu Don Corleone.”

Altul a răspuns:

„De aceea funcționează.”

Pentru că acea scenă a fost un paradox perfect:

Blândețea unui animal împotriva răcelii puterii.

Tandrețea domestică din inima unui șef.

Când Coppola a spus „tăi”, Brando a zâmbit.

„Ai văzut? Știa exact ce să facă”, a spus el, zgâriind bărbia pisicii.

Felina a răspuns cu un alt tors, ca și cum tocmai ar fi ieșit dintr-o ovație în picioare.

Abia în sala de montaj Coppola a înțeles pe deplin:

„Pisica aceea... i-a dat umanitate lui Don.”

A fost o coincidență.

O greșeală.

Un miracol.

O pisică umbră care a intrat în istoria cinematografiei... și nu a mai plecat niciodată.