$$$

 ALEXANDRU SIHLEANU

În 1870, Mihai Eminescu publica poezia ,,Epigonii”, unde poetul își exprimă crezul artistic folosindu-se de comparația cu înaintașii săi mai demni de a fi în trecuți în antologiile literare ale secolului pe care îl traversa. Printre aceștia, apare numele lui Sihleanu, un precursor pe care îl numește ,, liră de argint”. În ciuda admirație pe care i-o purta Eminescu, acest poet nu a fost unul prolific, din contră, în doar 23 de ani de viață, Sihleanu publică doar un volum cu 24 de poeme. Importanța acestora este însă crucială în tendințele literare de la mijlocul secolului XIX pentru că face trecerea de la poezia pașoptistă, reprezentată de nume precum Andrei Mureșanu, Cezar Boliac sau Costache Negri, către romantism pavând calea pentru Eminescu.

Alexandru Sihleanu (1834-1867) este fiul paharnicului Zamfirache Sihleanu. S-a născut la București, într-o familie de boieri fără origini cărturărești, însă a copilărit pe moșia Sihlele, astăzi comuna Sihlea, județul Vrancea. Studiază la Liceul Sfântul Sava din București, iar după 18 ani, își continuă educația la Paris unde își obține bacalaureatul în 1853. Apropiat a lui Alexandru Odobescu, întemeiază împreună cu acesta ziarul ,,Junimea română”, iar, din 1855, începe colaborarea cu ziarul ,,Concordia”. Din păcate, moare subit la doar 23 de ani, pe 23 martie 1857, cel mai probabil de antrax. Alexandru Odobescu este primul autor care îi face biografia lui Sihleanu. Acesta își descrie prietenul ca pe un tânăr inteligent, amuzant, pe alocuri sarcastic, înzestrat cu imaginație aprinsă. Aparența unei firi domoale, nepăsătoare pe alocuri, se completa cu alura sa aristocratică, cu fața oacheșă și palidă, însă plăcută și delicată.

În urma sa a lăsat doar un singur volum de poezii, ,,Armonii intime”, publicat în 1857, cu două luni înainte de moartea sa. Creația lăsată în urmă se apropie mai mult de romatismul englez a lui George Gordon Byron, însă dezvoltă și influențele patriotice ale lui Vasile Alecsandri și Dimitrie Bolintineanu. George Călinescu vede în poezia lui Sihleanu un aport diferit, care îmbină vechiul cu noile tendințe, temperamentul sangvin cu comportamentul aristocratic inoculat prin educație. Imaginii ale luptei sângerânde asociate cu vuietul bombei se îmbină cu furtunile marine. Femeia iubită se remarcă prin absență, iar gelozia își face loc cu furie. În compozițiile sale epice, apar descrise peisaje carpatine și intemperii asociate cu dragostea violentă a fiului de boier care își caută nebunește iubita pe întinsul moșiei.

George Călinescu îl include pe Sihleanu în categoria poeților minori alături de alte nume astăzi aproape necunoscute precum Al. Depărățeanu, G. Crețeanu, Radu Ionescu etc. Însă această încadrare se datorează doar faptului că opera sa este atât de restrânsă. Într-un exercițiu de imaginația, criticul literar consideră că Sihleanu ar fi făcut trecerea de la ,,lirismul de iatac a lui Alecsandri la nemișcarea lunatică a lui Eminescu”.

Astăzi, din moștenirea Sihlenilor din Vrancea a rămas un complex arhitectural, parțial ruinat, în care activează o scoală generală, o biserică în care se află mormintele poetului, a tatălui și a surorii lui, un monument cu portretul lui Alexandru și o fântână. Elena Sihleanu, căsătorită Grădișteanu, sora poetului, s-a ocupat de moșie și a conservat aici memoria familiei. În colecția de pictură a Muzeului Municipiului București a ajuns portretul poetului Alexandru Sihleanu. Acesta este realizat în ulei pe pânză și este realizat în pandant cu portretul tatălui său, Zamfirache Sihleanu. Comanda este probabil postumă, realizată la cererea tatălui, menită să păstreze memoria fiului.