$$$

 În Portugalia, pe plaja Praia do Barril, există un loc numit Cimitirul Ancorelor. Sute de ancore uriașe, ruginite, sunt aliniate perfect în dunele de nisip, ca niște cruci într-un cimitir militar. Ele sunt monumentul unei industrii dispărute: pescuitul de ton. Odinioară, pescarii foloseau aceste ancore pentru a fixa plase labirintice complexe. Când stocurile de ton s-au epuizat și industria a murit, pescarii nu au vândut ancorele la fier vechi, ci le-au așezat pe plajă, una lângă alta, ca un omagiu tăcut adus mării și vieții lor grele. Este un loc de o melancolie vizuală unică, unde fierul se întoarce încet în nisip.

Tehnica de pescuit utilizată aici se numea „Almadraba”, o metodă inventată de fenicieni cu mii de ani în urmă și perfecționată de generațiile locale. Aceasta presupunea construirea unui labirint subacvatic vast din plase, plasat strategic în calea migrației tonului roșu dinspre Oceanul Atlantic spre Marea Mediterană. Ancorele grele de fier erau componentele vitale ale acestei structuri, având rolul de a menține plasele verticale și tensionate în fața curenților puternici ai oceanului, formând bariere pe care peștii nu le puteau ocoli.

În perioada de glorie a acestei activități, comunitatea de pe insula Tavira număra aproximativ 80 de familii care trăiau acolo sezonier, exclusiv pentru acest scop. Din aprilie până în septembrie, plaja se transforma într-un sat vibrant, cu școală, capelă și locuințe temporare. Viața era organizată riguros în jurul ciclurilor mării și al apariției bancurilor de pești, bărbații lucrând pe mare, în timp ce femeile și copiii se ocupau de logistică și de întreținerea echipamentelor pe uscat.

Declinul a început în anii 1960, pe măsură ce metodele industriale moderne au început să intercepteze tonul în larg, înainte ca acesta să ajungă aproape de coastă. Suprapescuitul la scară globală a dus la scăderea dramatică a populației de ton roșu, făcând metoda tradițională Almadraba ineficientă economic. Ultima campanie de pescuit organizată la Praia do Barril a avut loc în 1968, marcând sfârșitul unei ere și lăsând comunitatea fără principala sa sursă de venit.

Clădirile vechi ale pescarilor, cunoscute sub numele de „arraial”, au fost salvate de la demolare și restaurate cu grijă. Astăzi, aceste structuri albe cu acoperișuri de țiglă găzduiesc restaurante, cafenele și un mic muzeu care păstrează fotografiile și uneltele epocii. Transformarea lor în facilități turistice a permis păstrarea arhitecturii originale, oferind vizitatorilor o fereastră către trecutul muncitoresc al regiunii, dincolo de simpla experiență a unei zile la plajă.

Cele peste 200 de ancore care formează monumentul sunt dispuse în rânduri ordonate, orientate spre mare, parcă așteptând o nouă plecare care nu va mai veni niciodată. Rugina care le acoperă le conferă o textură roșiatică-portocalie, creând un contrast cromatic puternic cu nisipul alb fin și albastrul intens al cerului. Această estetică a degradării naturale atrage fotografi din toată lumea, transformând uneltele industriale abandonate în obiecte de artă involuntară.

Accesul către acest loc izolat se face într-un mod inedit, traversând Parcul Natural Ria Formosa. Vizitatorii pot merge pe jos sau pot lua un mic trenuleț turistic care circulă pe o linie ferată îngustă. Această cale ferată a fost construită inițial tot pentru pescari, fiind folosită pentru a transporta tonul greu și proviziile de la plajă către continent, prin mlaștinile și lagunele care separă insula de orașul Tavira.

Cimitirul Ancorelor servește astăzi și ca un avertisment ecologic tăcut. El amintește vizitatorilor despre fragilitatea resurselor marine și despre rapiditatea cu care o industrie prosperă poate dispărea dacă nu este gestionată sustenabil. Dispariția tonului din acele ape a schimbat economia locală pentru totdeauna, forțând tranziția de la producție la turism, iar ancorele sunt martorii fizici ai acestei schimbări de paradigmă.

Deși atmosfera este una nostalgică, locul nu este lipsit de viață. Dunele din jurul ancorelor sunt protejate și găzduiesc o vegetație specifică, rezistentă la sare, care ajută la stabilizarea nisipului. Printre brațele de fier ale ancorelor cresc flori de plajă, simbolizând capacitatea naturii de a se regenera și de a integra structurile umane abandonate în peisajul său, într-o coexistență pașnică.

Pentru Portugalia, Cemitério das Țncoras este mai mult decât o curiozitate turistică; este un patrimoniu cultural. El onorează memoria oamenilor care au înfruntat oceanul cu mijloace simple și respectul lor pentru forța apei. Într-o lume care uită repede, aceste bucăți de metal corodat rămân înfipte în nisip pentru a spune povestea unei comunități care a trăit și a muncit în ritmul valurilor, refuzând să fie ștearsă complet de vânt și timp.