$$$

 Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani (1457–1504), una dintre cele mai lungi domnii medievale din Europa, și a purtat atât de multe bătălii încât cronicarul Grigore Ureche spunea că „rareori a fost biruit”, motiv pentru care a rămas în istorie ca simbol al rezistenței și al strategiei militare. 

În acest interval de aproape jumătate de secol, voievodul a reușit să transforme Moldova într-un stat stabil și respectat pe plan internațional, navigând cu abilitate printre interesele marilor puteri vecine: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman. Stabilitatea internă pe care a impus-o a permis dezvoltarea economică și demografică a țării, oferind resursele necesare pentru campaniile sale defensive.

Strategia sa militară se baza rareori pe confruntarea directă în câmp deschis, unde inferioritatea numerică a oștenilor săi ar fi fost un dezavantaj major. Ștefan prefera să folosească relieful în avantajul său, atrăgând inamicii în locuri înguste, mlăștinoase sau împădurite, unde manevrele ample ale cavaleriei grele sau ale trupelor numeroase deveneau imposibile. De asemenea, aplica tactica pământului pârjolit, distrugând resursele de hrană și otrăvind fântânile din calea invadatorilor, pentru a le slăbi forța fizică și moralul înainte de lupta decisivă.

Bătălia de la Vaslui (Podul Înalt) din ianuarie 1475 rămâne capodopera sa tactică și un moment de referință în istoria militară europeană. Folosindu-se de ceața densă și de terenul mlăștinos, Ștefan a reușit să dezorienteze o oaste otomană mult superioară numeric. Prin sunete de trâmbițe și manevre înșelătoare, a indus panica în rândurile adversarilor, obținând o victorie categorică. Ecourile acestui succes au ajuns până la Roma, papa Sixt al IV-lea numindu-l „Atlet al lui Hristos”.

Un element esențial al politicii sale de apărare a fost sistemul de fortificații. Ștefan a înțeles că granițele nu pot fi apărate doar cu oameni, așa că a renovat și a extins cetățile existente, precum Suceava, Neamț sau Hotin, și a construit altele noi, cum ar fi Soroca sau Chilia. Zidurile au fost întărite pentru a rezista artileriei vremii, iar aceste puncte fortificate au creat o centură de protecție care a descurajat multe invazii sau a permis populației să se refugieze în siguranță.

Pe lângă geniul militar, voievodul a fost un diplomat abil, știind să negocieze alianțe temporare care să servească interesul Moldovei. Căsătoriile sale au avut o puternică încărcătură politică, unindu-și destinul cu reprezentante ale unor familii importante, precum Evdochia de Kiev sau Maria de Mangop, aceasta din urmă fiind din familia imperială bizantină a Paleologilor. Aceste legături i-au conferit un prestigiu deosebit în fața monarhilor europeni, legitimându-i poziția de suveran puternic.

Relația sa cu divinitatea a fost una profundă, reflectată în ctitoriile sale numeroase care împânzesc Moldova. Tradiția spune că după fiecare victorie ridica o biserică, iar mănăstirile precum Voroneț, cu celebrul său albastru, sau Putna sunt dovezi ale unei vieți spirituale intense și ale unei perioade de înflorire culturală. Aceste lăcașuri nu aveau doar rol religios, ci funcționau și ca centre de cultură, unde se copiau manuscrise și se păstrau valorile identitare.

Mănăstirea Putna, prima sa mare ctitorie, a fost aleasă de voievod pentru a-i fi loc de veci. Aici a dezvoltat un atelier de broderie și de artă bisericească de o valoare inestimabilă, obiectele păstrate până astăzi demonstrând rafinamentul curții domnești de la Suceava. Grija sa pentru biserică a dus la crearea unui stil arhitectural propriu, stilul moldovenesc, o sinteză armonioasă între elementele gotice, bizantine și cele locale.

Autoritatea internă a lui Ștefan s-a bazat pe o mână de fier în relația cu marea boierime, pe care a disciplinat-o, dar și pe sprijinul micii nobilimi și al țăranilor liberi, numiți răzeși. El i-a împroprietărit pe cei care se remarcau prin curaj în luptă, creând o clasă socială loială domniei, gata oricând să răspundă la chemarea la oaste. Această reformă socială a asigurat o bază largă de recrutare, esențială pentru lungile campanii militare.

Ultimii ani de viață au fost marcați de suferință fizică, cauzată de o rană veche la picior dobândită în timpul asediului Chiliei din 1462, care nu s-a vindecat niciodată complet. Medici din Veneția și Nürnberg au fost chemați la curtea sa pentru a-l trata, dar medicina vremii era limitată. Cu toate acestea, Ștefan a continuat să conducă țara cu luciditate până în ultima clipă, sfătuindu-și fiul, pe Bogdan al III-lea, cum să gestioneze relația delicată cu turcii pentru a păstra autonomia statului.

Trecerea sa în neființă, la 2 iulie 1504, a fost percepută ca o tragedie națională, poporul plângându-l ca pe un părinte. Moștenirea sa a depășit granițele timpului, Ștefan cel Mare fiind canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, sub numele de „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare”. Figura sa rămâne centrală în conștiința românilor, nu doar ca un comandant victorios, ci ca un ctitor de țară și de cultură, care a asigurat supraviețuirea Moldovei într-un ev mediu zbuciumat.