marți, 13 ianuarie 2026

$$$

 În dimineața de 26 martie 1976, la ora 6:47, un cutremur de magnitudine 7.2 cu epicentrul în Vrancea a zguduit întreaga România, provocând prăbușirea parțială a tunelului 3 din Mina Bărbăteni, județul Hunedoara, blocând complet 8 mineri la 340 de metri sub pământ, în total întuneric, fără ventilație, cu provizii pentru doar 6 ore și oxigen din ce în ce mai rarefiat, timp în care inginerul-șef Constantin Pavel, 48 de ani, și o echipă de 47 de salvatori au săpat non-stop 52 de ore prin roci instabile și pericol constant de noi prăbușiri pentru a deschide un tunel de salvare paralel și a-i scoate vii pe toți cei 8 mineri înainte ca oxigenul să se epuizeze complet.


Schimbul de noapte tocmai se terminase. Echipa condusă de maistroul Gheorghe Ionescu (42 de ani, veteran cu 24 de ani experiență în mină) termina ultimele verificări în sectorul nord al tunelului 3, la adâncimea de 340 de metri. Cu ei: 7 mineri - Vasile Munteanu (38), Ion Popescu (29), Nicolae Stancu (45), Petre Cristea (33), Mihai Dumitrescu (26), Alexandru Radu (41), și Ștefan Marin (35). Toți bărbați cu familii, copii, case în Petroșani și satele din jur.


La ora 6:47, pământul a început să tremure. Zgomot uriaș, ca un tren venind prin tunel. Dar nu era tren - era întregul masiv muntos mișcându-se. Cutremurul Vrancea, 200 de kilometri depărtare, dar puternic suficient să destabilizeze galerii săpate în roci deja fragile.


Tavanul tunelului, susținut de cadre metalice și stâlpi de lemn, a început să cedeze. Piatră și pământ căzând. Gheorghe a strigat: "AFARĂ! IEȘIȚI!" Cei 8 bărbați au alergat spre ieșirea principală, dar după 30 de metri, prăbușirea i-a ajuns din urmă. O avalanșă de rocă și pământ - aproximativ 80 de tone - a căzut blocând complet tunelul între ei și suprafață.


Praful s-a așezat. Întuneric total. Liniște. Apoi vocile: "E toată lumea vie?" Au verificat. Miraculos, toți 8 erau nevătămați. Nici o fractură, nici o rană serioasă. Dar erau complet blocați într-o buzunar de tunel - aproximativ 40 metri lungime, 2.5 metri înălțime, 3 metri lățime. De o parte: blocaj masiv de rocă. De cealaltă parte: tunelul continuând în sectorul nord, dar aia ducea mai adânc în mină, nu spre ieșire.


Gheorghe și-a recuperat lanterna de pe curea - singura sursă de lumină care mai funcționa. Fasciculul slab arăta fețele celorlalți, acoperite de praf, înspăimântate dar disciplinate. Toți erau mineri profesioniști. Știau protocolul în caz de blocare.


"Economisim lumina," a spus Gheorghe. "Folosim lanterna doar când e absolut necesar. Economisim aerul - respirație lentă, fără efort fizic inutil. Cineva de la suprafață știe că suntem aici. Vor veni."


La suprafață, haosul. Cutremurul afectase toată mina - prăbușiri în 3 tunele diferite, un schelet metalic al unei macarale căzut, geamuri sparte la clădirea administrativă. Dar cel mai grav: tunelul 3, complet blocat, cu 8 oameni blocați dedesubt.


Constantin Pavel, inginerul-șef al minei, era la suprafață când cutremurul lovise. Văzuse tavanul clădirii administrative crăpându-se, văzuse oameni alergând afară. Dar prima lui gândire: "Cine e jos? Cine e în tunele?"


Au verificat rapid. Schimbul de zi nu coborâse încă. Schimbul de noapte - majoritatea ieșiseră, dar echipa lui Gheorghe era încă jos. Opt oameni. Blocați în tunelul 3.


Constantin a coborât imediat cu echipa de salvare - 12 oameni, echipamente, lămpi puternice. Au ajuns la blocajul din tunelul 3. O masă solidă de rocă, pământ, cadre metalice strâmbe, stâlpi de lemn rupți. Optezeci de tone de material compact blocând complet galeria.


Au încercat să strige. "GHEORGHE! AUZIȚI?" Nimic. Roca era prea groasă pentru ca sunetul să treacă.


Constantin a evaluat situația. Să sape prin blocaj - posibil, dar periculos și lent. Roca era instabilă, orice săpare putea provoca noi prăbușiri. Și chiar dacă lucrau rapid, ar lua poate 60-70 de ore să treacă prin 80 de tone de material compact.


Dar oxigenul. Cei 8 oameni erau într-un buzunar închis. Fără ventilație. Oxigenul din aer se va epuiza. Constantin a calculat rapid: 8 oameni, aproximativ 350 metri cubi de aer în buzunarul lor, consum de oxigen în repaus aproximativ 0.25 litri pe minut per persoană. Rezultat: au oxigen pentru maxim 48-50 de ore înainte ca nivelul să scadă sub 10%, punct în care începe hipoxia severă și moartea.


"Nu avem timp să săpăm prin blocaj," a spus Constantin. "Trebuie să săpăm pe lângă el. Un tunel paralel."


Ideea era riscantă dar posibilă. Tunelul 3 avea lângă el, la 15 metri distanță, galeria de ventilație 3B - mai veche, mai îngustă, dar funcțională. Dacă săpau lateral din 3B spre tunelul 3, ar putea ajunge la buzunarul unde erau blocați cei 8 mineri, ocolind complet blocajul principal.


Problema: trebuiau să sape 15 metri prin rocă solidă. Într-o mină deja destabilizată de cutremur. Cu risc constant de noi prăbușiri.


Constantin a organizat echipele. 47 de salvatori în total, împărțiți în schimburi de câte 12 oameni lucrând 4 ore fiecare. Echipament: pickhammere pneumatice, dinamită pentru spargerea rocii dure, cadre metalice pentru susținerea noului tunel pe măsură ce avansau, ventilatoare pentru evacuarea prafului și gazelor.


Au început să sape la ora 9:30, exact 3 ore după cutremur. Pickhammer-ele urlând, spărgând roca. La fiecare 2 metri săpați, instalau cadre metalice - nu puteau risca ca noul tunel să se prăbușească și el.


În buzunarul blocat, cei 8 mineri așteptau. Gheorghe împărțise rolurile. Doi oameni pe tură verificau aerul - dacă lămpile lor ardeau normal, oxigenul era încă suficient. Dacă lămpile începeau să slăbească, era semn că oxigenul scădea periculos.


Aveau provizii minime - ce purtau în sacelele lor de lucru. Pâine, ceai într-un termos, câțiva cartofi fierți, o sticlă de apă. Suficient pentru maxim 6 ore pentru 8 oameni. Au raționat totul. Fiecare bărbat primea o bucată mică de pâine la fiecare 4 ore, o înghițitură de apă.


După 12 ore de așteptare, lanterna lui Gheorghe a început să slăbească. Nu bateriile - oxigenul. Flacăra ardea mai puțin luminos pentru că nivelul de oxigen din aer scăzuse deja la aproximativ 16% (față de 21% normal). Respiraau mai greu. Unii aveau dureri de cap - primele semne de hipoxie.


"Cât mai durează?" a întrebat Ion Popescu, cel mai tânăr, 29 de ani, abia căsătorit.


"Nu știu," a răspuns Gheorghe sincer. "Dar vin. Știu că vin."


La suprafață, echipele săpau non-stop. Prima echipă 4 ore, apoi a doua echipă o lua, apoi a treia, apoi înapoi la prima - rotație continuă. După 24 de ore, săpaseră 7 metri. Mai aveau 8 metri până la buzunarul cu minerii blocați.


Dar roca devenise mai dură. Pickhammer-ele avansau mai greu. Au fost nevoiți să folosească dinamită - încărcături mici, controlate, suficient să spargă roca fără să destabilizeze totul. Fiecare explozie era un risc - ar putea provoca noi prăbușiri.


Constantin lucra alături de echipele sale, dormind doar 2 ore la fiecare 8 ore. Mâinile lui erau pline de tăieturi, spatele îi durea de la poziția cocoșată în tunelul îngust, dar continua. "Sunt 8 oameni acolo jos. Au familii. Au copii. Îi scot."


După 36 de ore, erau la 11 metri. Mai aveau 4 metri. Dar oxigenul celor blocați era critic. Conform calculelor lui Constantin, aveau maxim încă 12-14 ore înainte ca nivelul să scadă sub 10%.


În buzunar, situația se deteriorase. Toți cei 8 bărbați respirau cu dificultate. Dureri severe de cap, amețeli, unii vărsături. Nicolae Stancu (45 de ani, cel mai în vârstă) leșinase o dată - tovarășii lui îl țineseră întins, i-au dat apă, l-au menținut conștient.


Gheorghe nu mai aprindea lanterna decât câteva secunde la fiecare oră - doar să verifice că toată lumea e vie. Restul timpului, întuneric complet. Vorbeau puțin, economisind oxigen. Unii dormeați - în somn corpul consuma mai puțin oxigen.


La ora 52 de la cutremur - 10:47 pe 26 martie - echipa de salvare a spart ultimii 20 de centimetri de rocă. Un miner numit Vasile Dobre (34 ani, din echipa de salvare) a băgat pickhammer-ul prin perete și deodată... gol. Spatiu liber de cealaltă parte.


"AM SPART! SUNTEM PRIN!" a strigat.


Au lărgit rapid deschiderea. Un metru diametru, suficient pentru ca un om să treacă. Au băgat ventilatoare imediat - aer proaspăt pompat în buzunar.


Constantin a fost primul care a trecut prin deschidere. A văzut cei 8 mineri în lumina lanternei sale - zăceau pe jos, exténuați, pălizi, respirând greu. Dar vii. Toți 8 vii.


"Gheorghe, suntem aici," a spus Constantin.


Gheorghe, șezând sprijinit de peretele tunelului, a deschis ochii. A zâmbit slab. "Știam că veniți. Doar mi-a fost teamă că nu ajungeți la timp."


Evacuarea a durat încă 2 ore. Fiecare miner a fost trecut prin tunelul de salvare, verificat medical, urcat la suprafață. Când primul - Mihai Dumitrescu - a ieșit la lumina zilei, la ora 13:15 pe 26 martie, aplauze au izbucnit. Familiile așteptau. Soția lui Mihai a alergat și l-a îmbrățișat, plângând.


Toți cei 8 mineri au fost scoși vii. Tratați pentru hipoxie moderată, deshidratare, epuizare. Dar fără leziuni permanente. Toți s-au recuperat complet în 2-3 săptămâni.


Constantin Pavel a fost felicitat de conducerea minei, de autoritățile locale, de presa națională. "Salvarea de la Bărbăteni - 8 mineri salvați după 52 de ore prinși sub pământ." Dar Constantin, când a fost întrebat despre eroismul lui, a spus simplu: "Am făcut ce trebuia făcut. Erau 8 oameni acolo jos. Aveam echipe bune. Am lucrat împreună."


Cei 47 de salvatori care săpaseră tunelul au primit decorații. Cei 8 mineri salvați au revenit la muncă după convalescență - toți 8, pentru că minerii adevărați nu părăsesc mina după o spaimă.


Gheorghe Ionescu, maistroul care îi ținuse pe ceilalți în viață în buzunar 52 de ore, când a fost întrebat cum a rezistat, a răspuns: "Nu te gândești la tine. Te gândești la băieții lângă tine. La familiile lor. La faptul că trebuie să rămâi calm ca ei să rămână calmi. Panica ucide mai repede decât lipsa oxigenului. Am avut încredere că vor veni. Și au venit."


Tunelul de salvare săpat în martie 1976 a rămas deschis câțiva ani după aceea, folosit ca galeriei secundară de acces. Apoi a fost închis când sectorul acela al minei a fost epuizat. Dar minerii din Bărbăteni încă povestesc despre cutremurul din '76, despre cei 8 blocați la 340 metri sub pământ, și despre 47 de salvatori care au săpat 52 de ore prin rocă instabilă pentru a-i scoate vii, demonstrând că solidaritatea și determinarea pot învinge chiar și cele mai întunecate situații - literal și figurat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

$$$

 În ianuarie 1985, groapa-săpătorilor de la Cimitirul Bellu din București au lucrat în cele mai grele condiții din istoria lor, săpând 340 d...