$$$

 În dimineața de 8 mai 1973, la ora 10:34, o placă de beton armat (12x8 metri, grosime 40 centimetri, greutate aproximativă 38 tone) de la tavanul Halei 3 a Combinatului Siderurgic Hunedoara s-a prăbușit parțial din cauza coroziunii armăturilor metalice interne, rămânând suspendată pe jumătate la 18 metri înălțime deasupra platformei de turnare unde lucrau 14 muncitori la două cuptoare electrice de topire, placa balansându-se precar pe ultimele cabluri de susținere și amenințând să cadă complet în orice moment, timp în care maistrul Vasile Ionescu (48 de ani) și inginerul constructor Ion Popescu (42 de ani) au evacuat cei 14 muncitori în 8 minute, apoi au urcat cu alpiniști industriali pe structura metalică până la 16 metri înălțime pentru a instala cabluri de siguranță suplimentare care să țină placa încă 40 de minute până când toți muncitorii din halele adiacente (încă 186 de persoane) au fost evacuați în siguranță, înainte ca placa să se prăbușească complet la ora 11:28, evitând o tragedie care ar fi putut ucide peste 200 de oameni.

Combinatul Siderurgic Hunedoara era una dintre cele mai mari fabrici metalurgice din România - construit inițial în 1884, extins masiv în anii 1950-1960 cu hale uriașe pentru topire, turnare, laminare. Hala 3, construită în 1958, era o structură impresionantă - 120 metri lungime, 40 metri lățime, 22 metri înălțime, plafon din plăci de beton armat susținute pe grinzi metalice.

Problema: coroziunea. Combinatul producea fier și oțel - procese care generau temperaturi extreme (până la 1600°C în cuptoare), fum dens, gaze corozive, umiditate constantă din sistemele de răcire. Timp de 15 ani, aceste condiții atacaseră continuu betonul și armăturile metalice din tavan.

Placa 17-C, poziționată exact deasupra platformei de turnare 3, suferea de coroziune avansată la armăturile metalice interne. Coroziunea făcuse ca fierul din interior să se expună, să ruginească, să se slăbească. Dar extern, betonul părea intact - nimeni nu știa cât de slab era fierul din interior.

Dimineața de 8 mai, ora 10:34. Schimbul de dimineață lucra la capacitate maximă. Pe platforma de turnare 3: 14 muncitori (vârste 24-56 ani) operând două cuptoare electrice de topire. Fiecare cuptor conținea 15 tone de oțel topit la 1550°C. Muncitorii pregăteau turnarea oțelului în matrițe.

Fără avertisment, un zgomot uriaș - CRAC! - ca un tunet în interior. Toată lumea s-a uitat sus. Placa 17-C se crăpase vizibil - o fisură de 2 centimetri lățime traversând întreaga placă pe diagonală. Apoi placa s-a înclinat - colțul de sud-est căzând 60 de centimetri, susținut doar de armăturile care nu cedaseră complet.

Placa atârna acum la 18 metri deasupra platformei - 38 de tone de beton balansându-se, crăpându-se mai mult la fiecare secundă. Dacă cădea complet, ar nimici tot ce era dedesubt - cei 14 muncitori, cele două cuptoare cu 30 de tone de oțel topit, echipamentul în valoare de milioane de lei.

Vasile Ionescu, maistrul platformei de turnare, veteran cu 26 de ani în combinat, a reacționat instant. "TOATĂ LUMEA AFARĂ! ACUM! FUGIȚI!" A strigat cu puterea maximă a vocii lui.

Cei 14 muncitori au început să alerge. Dar platforma era îngustă - 8 metri lățime - cu echipament greu pe ambele părți. Scara de evacuare era la 40 de metri - trebuiau să alerge între cuptoare fierbinți, să ocolească macarale, să ajungă la scări.

Vasile alergea cu ei, dar verifica constant înapoi - se asigura că nimeni nu rămânea blocat. "ALERGAȚI! NU VĂ OPRIȚI!" Placa deasupra scârțâia groaznic - armăturile metalice rupându-se treptat.

După 3 minute, primii 8 muncitori ajunseseră la scări, coborau rapid. Dar Ion Cristea (54 ani, cu picior operant recent) nu putea alerga rapid. Vasile s-a întors, l-a luat de braț. "HAI, ION! EU TE AJUT!" L-a sprijinit, aproape cărându-l.

După alți 2 minute - 5 minute total de la crăpare - toți cei 14 muncitori erau jos de pe platformă, la distanță sigură. Dar pericolul nu se terminase.

Placa 17-C, acum crăpată și atârnată precar, putea cade oricând. Dar mai grav: Hala 3 avea tavan continuu - plăci de beton adiacente legate structural între ele. Dacă placa 17-C cădea, ar putea trage după ea plăcile vecine 16-C, 18-C, 17-B, 17-D - reacție în lanț. Întreaga secțiune centrală a tavanului halei - aproximativ 300 metri pătrați de beton - ar putea să se prăbușească.

Sub acele plăci adiacente: alte platforme de lucru. Hala 3 avea 8 platforme de turnare, 12 cuptoare active. La ora 10:34, în Hala 3 lucrau 200 de muncitori - distribuiți pe diferite platforme.

Ion Popescu, inginerul constructor al combinatului, ajunsese la Hala 3 la 2 minute după incident. A evaluat situația rapid - a văzut placa crăpată, atârnată, scârțâind. A văzut fisuri apărând în plăcile adiacente - semnul că tensiunea structurală se distribuia.

"EVACUARE GENERALĂ! TOATĂ HALA 3!" a ordonat.

Problema: nu poți evacua 200 de muncitori instant dintr-o hală industrială activă. Cuptoare trebuiau oprite corect - dacă oprești brusc un cuptor electric de 15 tone, oțelul topit se solidifică instant în cuptor, distrugând cuptor complet (pierdere de milioane de lei). Macarale trebuiau coborâte - dacă le lași suspendate și pleacă, rămân blocate. Echipament electric trebuia deconectat - risc de incendiu.

Ion a dat ordin: "Oprire controlată! Trei minute pentru fiecare platformă! Cuptoarele electrice - deconectați alimentarea, lăsați oțelul să se solidifice! Macaralele - coborâți în poziție de siguranță! Echipament - decuplat! APOI EVACUAȚI!"

Dar trei minute per platformă înseamnă 24 de minute total pentru toate platformele. Placa 17-C nu avea 24 de minute - părea că are maxim 10-15 minute înainte de prăbușire completă.

Ion a luat decizia riscantă: "STABILIZĂM PLACA! O ținem până evacuăm toată hala!"

Ideea: instalează cabluri de oțel temporare care să susțină placa crăpată, împiedicând-o să cadă complet. Dar cum ajungi la 18 metri înălțime să instalezi cabluri?

Combinatul avea echipă de alpiniști industriali - muncitori antrenați să lucreze pe înălțime pentru mentenanță. Patru alpinisti: Gheorghe Marin (38 ani), Vasile Dumitrescu (31 ani), Nicolae Stancu (45 ani), Mihai Pavel (29 ani). Echipament: centuri de siguranță, carabiniere, frânghii de alpinism, casca de protecție.

Ion le-a explicat situația. "Trebuie să urcați pe structura metalică, să ajungeți la placa crăpată, să instalați 4 cabluri de oțel de la placă la grinzile principale. Cablurile vor susține placa până evacuăm hala."

Riscul era mortal. Dacă placa se prăbușea în timp ce alpiniștii lucrau pe structură la 16-18 metri înălțime, ar fi fost uciși instant - fie de placa căzând, fie de căderea lor proprie.

Gheorghe a privit ceilalți trei alpiniști. "Acceptați?"

Toți trei au dat din cap. "Acceptăm."

Au urcat la ora 10:43 - 9 minute de la crăparea inițială. Structura metalică a halei constă din grinzi verticale și orizontale - ca un schelet uriaș. Alpiniștii urcau pe aceste grinzi ca pe scări gigantice, folosind centuri de siguranță să se ancoreze la fiecare nivel.

Dedesubt, evacuarea continuă. Platformele 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8 opărau echipamentul controlat, muncitori evacuând treptat. Dar procesul lua timp - trebuiau să oprească cuptoare cu tone de metal topit, să coborâre macarale uriașe, să deconecteze sisteme electrice complexe.

La 16 metri înălțime, alpiniștii ajunseseră la nivelul grinzilor principale. Gheorghe a deschis rucsacul - 4 cabluri de oțel (diametru 12 milimetri, lungime 8 metri fiecare, rezistență 3 tone fiecare), șuruburi de ancorare, cheie pneumatică portabilă.

Trebuiau să ancoreze un capăt al fiecărui cablu de grinda principală (solidă, sigură), apoi să întindă celălalt capăt către placa crăpată și să îl ancoreze de armăturile expuse ale plăcii.

Problema: pentru a ancora cablul de placa crăpată, trebuiau să meargă pe grinda care era la doar 2 metri deasupra plăcii. Dacă placa se prăbușa în timp ce erau acolo, cădeau cu ea.

Gheorghe a mers primul. S-a deplasat pe grinda orizontală - 30 de centimetri lățime, 18 metri înălțime deasupra platformei - până deasupra plăcii crăpate. A putut vedea armăturile rupte, betonul crăpat, placa balansându-se ușor. Scârțâia continuu - sunet terifiant, metalul rupându-se treptat.

A coborât un cablu cu cârlig. L-a agățat de armătura expusă a plăcii. A tras - testat rezistență. Ținea. A anchorat capătul superior de grindă cu șuruburi industriale. Primul cablu instalat.

Vasile Dumitrescu instala al doilea cablu pe partea opusă. Nicolae și Mihai instalau al treilea și al patrulea pe laturile laterale. Lucrau rapid dar precis - fiecare mișcare verificată, fiecare ancorare testată.

La ora 10:58 - 24 de minute de la crăpare - toate cele 4 cabluri erau instalate. Placa era acum susținută atât de armăturile originale (deteriorate) cât și de cablurile noi. Stabilitate temporară.

Alpiniștii au coborât rapid. Gheorghe transpira abundent - nu de la efort, ci de la tensiune. "Cablurile vor ține maxim 30-40 de minute. Dacă armăturile originale cedează complet, cablurile noastre preiau greutatea, dar nu sunt calculate pentru 38 de tone pe termen lung. VĂ TREBUIESC EVACUAȚI ÎN 30 DE MINUTE!"

Ion Popescu a transmis prin radio: "ACCELERAȚI EVACUAREA! TREIZECI DE MINUTE MAXIM!"

Platformele au accelerat. Unii maiștri au luat decizia să sacrifice echipamentul - au lăsat cuptoare cu oțel topit să se solidifice înăuntru (distrus cuptor, dar salvat vieți), au lăsat macarale suspendate (risc să cadă, dar muncitori evacuați rapid).

La ora 11:15 - 41 de minute de la crăpare - ultimii muncitori din Hala 3 evacuau. Total: 186 de persoane evacuate din zonele adiacente (cei 14 de pe platforma 3 evacuaseră primii).

Hala 3 era acum goală. Doar echipament rămas. Ion Popescu a verificat personal - a mers prin întreagă hală, a strigat, a verificat fiecare colț. Nimeni.

La ora 11:22, un zgomot nou - metalic, puternic. Unul din cele 4 cabluri instalate de alpiniști cedase - ruptura sub tensiune. Placa se înclinase brusc încă 20 de centimetri.

"TOATĂ LUMEA AFARĂ DIN HALĂ! ACUM!" Ion și Vasile au alergat spre ieșire. Au ieșit la ora 11:25.

La ora 11:28 - 54 de minute de la crăparea inițială - placa 17-C s-a prăbușit complet. Treizeci și opt de tone de beton căzând 18 metri, lovind platforma de turnare cu forță devastatoare. Impactul a distrus complet platforma, a spart cele două cuptoare (30 tone de oțel topit scurgându-se pe podea), a distrus echipament în valoare de 2 milioane de lei.

Dar mai grav: prăbușirea a declanșat reacția în lanț. Plăcile adiacente 16-C și 18-C, slăbite structural de tensiunea redistribuită, s-au prăbușit și ele - încă 70 de tone de beton căzând. Total: 108 tone de beton prăbușit, 200 metri pătrați de tavan căzut.

Dacă cei 200 de muncitori ar fi fost încă în hală, morții ar fi fost estimați la 50-80 persoane - cei direct sub plăcile prăbușite uciși instant, alții răniți de unde de șoc, de echipament căzut, de oțel topit scurs.

Dar hala era goală. Zero victime. Zero răniți.

Bilanțul: 200 de muncitori salvați prin evacuare coordonată, 4 alpiniști care și-au riscat viețile instalând cabluri temporare pentru a câștiga timp, pierdere materială de aproximativ 3 milioane de lei (echipament distrus, hală deteriorată), dar zero pierderi umane.

Vasile Ionescu, maistrul care evacuase primii 14 muncitori, a primit Ordinul Muncii. Ion Popescu, inginerul care coordonase evacuarea și stabilizarea temporară, a primit Ordinul Meritul Muncii. Cei 4 alpiniști industriali - Gheorghe Marin, Vasile Dumitrescu, Nicolae Stancu, Mihai Pavel - au primit Medalia Virtutea Muncitorească.

Dar Gheorghe, când a fost întrebat despre acele 15 minute pe grinzi la 18 metri înălțime, instalând cabluri sub o placă care putea cădea oricând, a răspuns: "Dedesubt erau 200 de oameni. Colegi. Prieteni. Aveau familii, copii. Dacă nu instalăm cablurile, nu aveau timp să evacueze. Alegerea era simplă - riscăm patru vieți pentru a salva 200. Orice om normal ar fi făcut la fel."

Hala 3 a fost reconstruită în 8 luni - tavan complet nou, armături din oțel inoxidabil rezistent la coroziune, sistem de monitorizare structurală instalat. Combinatul Hunedoara a introdus inspecții structurale obligatorii la fiecare 6 luni pentru toate halele.

Dar muncitorii bătrâni de la Hunedoara încă povestesc despre mai 1973, când 38 de tone de beton au atârnat 54 de minute deasupra a 200 de oameni, când 4 alpiniști au urcat pe structuri metalice să instaleze cabluri temporare sub amenințarea morții, și când evacuare coordonată și curaj individual au prevenit o tragedie care ar fi fost cea mai mortală din istoria combinatului, demonstrând că disciplina industrială, luarea rapidă a deciziilor și sacrificiul personal pot salva sute de vieți chiar și în cele mai periculoase situații structurale.