$$$

 Copilul pe care nimeni nu l-a chemat pe nume

Un bebeluș de aproximativ patru luni, fără nume, a fost lăsat pe 6 iulie 1905 în azilul săracilor din Boston de o mamă disperată care nu mai avea nici mâncare, nici adăpost și nici puterea de a-și îngriji copilul, iar înainte de a pleca a lăsat un bilet simplu și sfâșietor pe care scria doar atât: „Vă rog, aveți grijă de copilul meu. Nu am mâncare. Nu am casă. Mă voi întoarce după el când voi putea”, însă mama nu s-a mai întors niciodată, probabil pentru că a murit sau pentru că viața nu i-a mai permis să revină.

Copilul a fost dus în secția de copii a azilului, un spațiu supraaglomerat și cronic subdimensionat, unde se aflau șaizeci și trei de copii cu vârste între zero și doisprezece ani, iar bebelușul a fost repartizat asistentei Margaret O’Connor, o femeie epuizată, responsabilă singură de paisprezece sugari, plătită cu doar trei dolari pe săptămână, prinsă într-un sistem care funcționa deja dincolo de limitele umane.

Pe 7 iulie, O’Connor a uitat să-l hrănească pe copil, iar la finalul turei și-a amintit, dar era atât de obosită încât și-a spus că va fi hrănit dimineața următoare, însă asistenta care a preluat tura, Catherine Murphy, a presupus că bebelușul fusese deja hrănit, iar nimeni nu a verificat, astfel încât copilul a rămas și a doua zi fără mâncare.

Pe 8 iulie, după două zile fără hrană, copilul a început să țipe neîncetat, dar într-o încăpere plină cu zeci de copii care plângeau, strigătul lui s-a pierdut în zgomotul general, fără ca cineva să-i acorde atenție, iar pe 9, 10 și 11 iulie, bebelușul a continuat să fie uitat, zi după zi, oră după oră, timp de șase zile fără nicio hrană, în timp ce nimeni nu a observat că un copil de patru luni murea încet de foame într-un pătuț al statului.

Pe 12 iulie 1905, la ora 11:47, asistenta O’Connor l-a găsit mort în pătuțul său, de ore întregi fără viață, posibil încă din ziua precedentă, cu trupul acoperit de muște, cu lenjeria murdară, un copil care murise singur, flămând și abandonat, nu doar de mama sa, ci și de instituția care trebuia să-l protejeze.

Fotograful care documenta condițiile din azil a imortalizat leagănul gol din secția de copii, după ce trupul fusese îndepărtat, iar fotografia arată scândurile de lemn, cearșafurile murdare, lipsa păturilor și spațiul sufocant în care șaizeci și trei de copii erau îngrijiți de prea puține asistente, devenind o dovadă vizuală a unei neglijențe instituționale echivalente cu o crimă, un document al modului în care un copil a murit pentru că existența lui a fost pur și simplu uitată.

Nu a fost formulată nicio acuzație, conducerea azilului clasificând moartea drept „neglijență accidentală cauzată de supraaglomerare și lipsă de personal”, asistentele fiind doar mustrate, nu concediate, iar copilul a fost îngropat pe 14 iulie 1905 într-un mormânt al săracilor, fără nume, fără familie, fără ceremonie, consemnat doar ca „sugar, sex masculin, necunoscut, aproximativ patru luni, decedat la 12 iulie 1905”.

Optsprezece ani mai târziu, în 1923, o asistentă socială care cerceta mortalitatea din aziluri a descoperit cazul și a scris despre el, cerând ca acest copil să nu fie uitat, amintind că a murit de foame timp de șase zile într-o instituție publică, fără nume, fără cineva care să-l plângă, cerând pur și simplu să fie ținut minte.

În 2005, la o sută de ani de la moartea sa, orașul Boston a ridicat un memorial pe locul fostului azil, recunoscând eșecul instituțiilor menite să protejeze pe cei mai vulnerabili și promițând că niciun copil nu ar mai trebui să moară uitat și fără nume, iar pe monument stă scris că acest copil a murit nu doar de foame, ci de neglijență.

#memorie #istorie #copilarie #neglijenta #dreptate #nuuitam

Câte alte vieți fragile au dispărut în tăcere, pentru că nimeni nu s-a oprit suficient de mult încât să-și amintească să le hrănească, să le privească sau măcar să le spună pe nume?