joi, 3 iulie 2025

$$$

 E atât de ușor să faci rău. Și mai mult decât atât, e și gratis. Mult mai greu este să faci bine. Să ajuți pe cineva, să-l susții când trece printr-o perioadă dificilă și nimeni nu-i este alături, să-i fii aproape în zilele posomorâte — când își pierde și ultima speranță. 


Dacă lumea s-ar uni pentru bine, așa cum se unește și pentru a judeca, a bârfi sau a arunca cu pietre, cât de frumos ar fi! Oamenii ar simți mai multă încredere. Mai multă speranță. Mai multă pace. Pentru că mulți adorm cu lacrimi pe obraz, iar un cuvânt spus la timpul lui, le-ar putea șterge acea lacrimă. O îmbrățișare sinceră ar putea salva viața cuiva, căzut în gânduri negre. Un sfat util ar putea reda curajul unei persoane, aflată la capătul puterilor. 


Nu trebuie să ajuți cu bani. Uneori, lucrurile mici creează cea mai mare diferența. 

Tot ce contează este să vrei. Să lași răutatea deoparte. Să-ți hrănești mintea și inima cu tot ce este mai bun și mai frumos. 


✍🏻 Alexandra M.

$$$

 ⭐⭐⭐Ilie Balaci🖤💜❤️


S-a născut în Bistreţ, un sat de lângă Dunăre.


Dar în el era o furtună.


La 9 ani atingea mingea altfel.


Nu învăța fotbalul. Îl visa.


„Balaci nu învăța scheme. 

Le inventa."


La 16 ani debutează la Craiova.


Un copil. Într-o echipă de bărbaţi.


Dar mingea îl asculta doar pe el.


Era liderul tăcut, artistul ascuns.


Nu avea tatuaje. Nici aroganță.


Avea gheată de catifea şi inimă de leu.


65 de meciuri


Dar niciun turneu final


Politica, accidentările și un destin ironic I-au ținut departe


Şi România a rămas fără cel mai mare creier al ei în cele mai grele meciuri.


„Dacă era argentinian, se vorbea de Balaci în loc de Maradona."


Universitatea Craiova n-a mai fost niciodată aşa.


Cu Balaci, mingea zbura.


 A învins granzii Europei.


Leeds, Fiorentina, Benfica, Kaiserslautern...


Toți au căzut în faţa unei echipe dintr-un oraş mic, dar cu un suflet uriaş.


La 28 de ani. În vârful carierei.


Un atac brutal. Genunchiul cedează.


O accidentare.


Un fotbalist genial, frânt în plin aboballiconics


Şi lumea a început să uite... deşi n-ar fi trebuit.


A plecat în lumea arabă.


A câştigat peste tot. A fost zeu în Tunisia,


Maroc, Arabia.


În România? Uitare.


Când venea la TV, unii schimbau postul.


La noi, legenda e uitată când nu mai dă like pe Facebook...


 21 octombrie 2018


A murit tăcut. În Craiova.


Fără onoruri naţionale.


Fără statui.


Fără ţipătul unei țări care i-a iubit jocul, dar nu i-a înţeles sufletul.


„Balaci n-a murit de inimă. A murit de uitare."


Respect Ilie Balaci... pentru tot ce ai făcut pentru noi....


Acesta se vrea un refresh în neuitare,nu o colectare de like-uri...nu am nevoie de like-uri eu... 

Ci Ilie dacă le merită...


Rezumat G.M.

Foto Pinterest.

$$$

 🇷🇴 Locul I pentru România în clasamentul pe națiuni, la Olimpiada Balcanică de Matematică pentru Juniori 2025, unde elevii români au obținut patru medalii de aur și două de argint!

Felicitări, 

🥇Andrei Nemțișor (clasa a VII-a, Colegiul Național „Costache Negruzzi ", Iași), medalie de aur cu punctaj maxim

🥇Mihai-Alexandru Ardelean (clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Nr. 11, Oradea), medalie de aur cu punctaj maxim 

🥇Ștefania-Teodora Mihăilescu (clasa a VIII-a, Liceul Internațional de Informatică, București), medalie de aur cu punctaj maxim 

🥇Ilinca-Rucsandra Radu (clasa a VIII-a, Colegiul Național Iași), medalie de aur

🥈Tudor Chelaru (clasa a VIII-a, Colegiul Național „Emil Racoviță", Iași), medalie de argint

🥈Alexandru Ghenea (clasa a VIII-a, Colegiul Național „Grigore Moisil”, București), medalie de argint 


ℹ️ Cea de-a 29-a ediție a Olimpiadei Balcanice de Matematică pentru Juniori – JBMO s-a desfășurat în Macedonia de Nord, la Struga și Ohrid. 


🇷🇴 În clasamentul pe națiuni, România s-a clasat pe locul I, cu 208 puncte, poziția a doua fiind ocupată de Bulgaria, cu 140 de puncte. Dintre țările invitate, cel mai mare punctaj a revenit Kazahstanului, cu 177 de puncte.


🌍 La JBMO participă echipe formate din câte 6 elevi din Albania, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Cipru, Grecia, Macedonia de Nord, Moldova, Muntenegru, România, Serbia și Turcia, țări membre oficiale ale competiției, precum și echipe din Armenia, Arabia Saudită, Azerbaidjan, Croația, Franța, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Malaysia, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan – țări invitate. Ca țară gazdă, Macedonia de Nord a putut participa cu încă o echipă, Macedonia de Nord B, cu statut de invitat.

 

👏 Echipa României a fost condusă de profesorii Marius Perianu (Colegiul Național „Ion Minulescu”, Slatina) – leader, și Cristian-Teodor Mangra (Colegiul Național „Tudor Vianu”, București) – deputy leader. Cu sprijinul Societății de Științe Matematice din România, prof. univ. dr. Marius Vlădoiu, de la Universitatea București, a însoțit delegația României în calitate de observator A. 


👏 Felicitări elevilor și profesorilor lor, precum și părinților, pentru sprijin necondiționat!

$$$

 Timpul trece cu al său simț stingher. Nu are nevoie de ușă, sau de o crăpătură-n ziduri. Ne intră în oase și-n suflet pentru totdeauna. Este trăit simțitor, prin sentimentele noastre zilnice și-n zilele silnice.

Nu este o condamnare pur și simplu există. Există pentru că avem zile, avem nopți, avem clipe, avem sentimente. Și, sincer, în viață nu aveam nevoie de mai mult. Se spune că „ce este mult strică”. Dar ce poate strica timpul omului? Amintirile sale? Promisiunile? Sau starea de a fi om în fiecare zi?

Nu trebuie să purtăm totul ca pe o povară, dar ca povață, da. Fiecare zi face parte din povestea noastră, fie că ne place sau nu. Îndrăznim să visăm, dar pentru visuri trebuie să muncim. Poate că prin visul fiecărui om stă ascunsă această speranță a timpului, care ne încarcă pentru o altă zi, pentru o altă clipă. Hai, că mai e și mâine o zi să muncesc pentru visul meu!

Timpul, în esența sa, este îndrumar și îndreptar de comportament, de viață și de tot ce înseamnă a fi om pe pământ. Îmbrăcăm greșit hainele sale, da, hainele timpului, și-l grăbim ca pe un sentiment neforțat. Dar el nu ne aparține; el doar se trăiește, ireversibil.

Pot spune timpului să tacă, să se oprească, să stea de vorbă cu mine. Pot... dar oare el mă ascultă? Nu cred. Sau... nu știu ce să cred. Aleg, totuși, să cred în mine și-n faptele mele. Și las visul meu în Speranța timpului.

$$$

 Când actorul Anthony Hopkins se pregătea pentru rolul din filmul Fata de pe Petrovka, și-a dorit cu ardoare să citească romanul care stătea la baza scenariului. A venit la Londra și a colindat mai multe librării, însă cartea părea imposibil de găsit. Dezamăgit, s-a îndreptat spre metrou, dar înainte de a coborî pe peron, a zărit pe o bancă un volum uitat de cineva. Era chiar Fata de pe Petrovka.


Această întâmplare, de una singură, pare desprinsă dintr-o poveste fantastică. Dar șirul coincidențelor uluitoare nu se oprește aici.


Doi ani mai târziu, în timpul filmărilor la Viena, Hopkins a fost vizitat de George Feifer, autorul cărții. Acesta i-a mărturisit, cu o oarecare amărăciune, că nu mai deține nici măcar un exemplar al propriei sale opere. Singura copie fusese împrumutată unui prieten distrat, care o pierduse undeva prin Londra.


Hopkins a privit spre cartea pe care o adusese cu el și a întrebat: „Nu cumva este aceasta?”. I-a întins volumul, iar Feifer a încremenit — era chiar exemplarul său personal, cu toate notițele și adnotările scrise de mână pe marginea paginilor.


Un gest de destin, o coincidență care nu pare să-și aibă locul în lumea reală. Și totuși — a fost real.

$$$

 GENERAȚIILE 50-60-70.. o generație punte care a legat o lume analogică de lumea digitală, a muncit din greu, a crescut copii, a schimbat țări și sisteme. Mulți încă muncesc, au grijă de nepoți, învață să folosească telefoane și aplicații. Au stat cu „cheia de gât”, au făcut armata obligatorie, au prins comunismul (la noi), apoi Revoluția, tranziția, Europa deschisă, globalizarea, migrația… Totul.


SUNT OAMENI născuți în anii 50 și 60.❤️ Crescuți în anii 60. ❤️

Au făcut școală în anii 70. ❤️

S-au căsătorit în anii 80. ❤️

Au lucrat în anii 80-90... și unii ...încă muncesc din greu astăzi...😥

Au schimbat lumea în anii 90. "Au văzut lumina" în 2000. 

 Au supraviețuit aproape ȘAPTE decenii diferite...

DOUĂ secole diferite...

DOUĂ milenii diferite...

De la telefoane de lungă distanță la apeluri video în toată lumea, de la casete de film și slideshow-uri la Youtube, de la viniluri la muzică online, de la scrisori scrise de mână la e-mail, WhatsApp și rețele sociale.

 De la ascultarea jocurilor la radio, vizionarea televiziunii alb-negru și apoi televiziune de înaltă rezoluție.

Obișnuiau să meargă la magazinul video, acum se uită la Netflix.

 Au știut să printeze o fotocard, au avut primele calculatoare, carduri perforate, dischete, iar acum au gigabytes și terabytes pe telefoanele mobile sau iPad.

 De-a lungul copilăriei au purtat pantaloni scurți, apoi pantaloni lungi, oxfords, pantaloni scurți bermude sau fuste mini, fuste maxi, pene, harem și așa mai departe.

Purtau pantofi din fetru, role, triciclete și biciclete, mopede, mașini pe benzină sau diesel, iar acum merg cu hibrizi sau scutere 100% electrice, biciclete, scutere și mașini.

 Au evitat poliomielita, meningita, rujeola, gripa H1N1 și febra West Nile.

Da! Astfel de oameni au trecut prin multe, dar ce viață minunată și interesantă au avut!

Această generație a trăit și a experimentat mai mult decât oricare alta din istoria omenirii în fiecare dimensiune a vieții.

 !👏

$$$

 "- Stii tu cine este Ioana ? l-a întrebat o dată Sergiu Celibidache pe un prieten de-al său.

- Stiu şi eu ?! bâigui acela de teama unui răspuns greşit.

- Ioana este însăşi viaţa !

Zeci de ani mai târziu, după dispariţia fizică a marelui compozitor şi dirijor român, fu rândul Ioanei să-şi întrebe o prietenă:

- Tu ştii cine era Sergiu ? Îmi mânca aerul ! Nu voia săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram și cred că am fost un fel de eroină că i-am rezistat.

Exuberantă, frenetică în felul ei de a trăi, „o cratiţă mereu în clocot” cum se descria ea însăşi, dar în aceeaşi măsură caldă şi apropiată, o femeie plină de har spiritual, şi nu în ultimul rând , o pictoriţă de mare talent, supranumită „sora mai glumeaţă a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar soţia lui Sergiu Celibidache, ci însăşi viaţa lui.

S-au întâlnit în Buenos Aires la Teatrul Colon, unde Celibidache, în vârstă de 38 de ani, se afla în turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise în Argentina cu al doile ei soţ, Nicolae Duca, „băiat de băiat”, „licenţiat în drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca să-i arunce rutinii vieţii manuşa provocării unei aventuri.

În acea seară orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Când l-am văzut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai târziu, octogenară deja, am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai văzusem şi nu mai auzisem aşa ceva până atunci. Ce a făcut tânăra Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” după băiatul spălătoresei familiei ei; la 9 ani era „lulea” după băiatul bancherului părinţilor ei, iar la 15 ani era deja măritată? După concert a mers direct în cabina lui Celibidache să-i ceară un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amândoi !

- Sergiu m-a măsurat cu privirea de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată …

Ajunsă acasă, Ioana, fără pic de reţinere, îi declară soţului:

- Dragă, l-am găsit pe bărbatul vieţii mele !

Și a plecat. A lăsat totul şi a plecat. Soţul a crezut că e o joacă, o glumă, că Ioana a înnebunit. Spera într-o revenire a ei după ce-i trece frenezia amorului. „Jamais !” a fost răspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!” Si aşa a fost. Timp de 45 de ani, până la dispariţia pământească a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu şevaletul sub braţe, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania…

Întrebată cât de greu sau cât de uşor i-a fost să trăiască atâția ani în intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache răspundea senin: „Nu ştiu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu.”

Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumărate biografii, dar „una mai proastă decât alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reuşit să pătrundă esenţa clocotului existenţial al dirijorului.

Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-şi cunoştea valoarea, dar care adesea se purta ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant.

În cartea „Sergiu altfel…” Ioana Celibidache vorbeşte despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile și comportamentul lui cu care s-a obişnuit atât de greu: să fii prezentă la cele 5 minute de rugăciune ale dirijorului înainte de concerte, să fii disciplinată, să fii punctuală în orice, să fii întotdeauna acasă când venea de la repetiţii. Cât de uşor poate fi să stai alături de o fiinţă care trăia exclusiv prin orchestră şi repeţii, iar tu să fii mereu disponibilă pentru el ? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam să fac tot ce-mi doream.

Dacă reuşeam să ies cumva de sub umbra lui, Sergiu întotdeauna mă determina să înţeleg că e foarte important să stau cu el. Si tot ea găsea răspunsul vindecător: „Dar și eu eram la fel, îngrozitor de acaparatoare”.

Două firi atât de profund personalizate artistic, atât de libere în cuget au trăit esenţa iubirii fără a umbri calea destinului celuilalt. Dimpotrivă. Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tânără şi toată teoria lui despre viaţă am absorbit-o ca un burete. El a fost cel care a încurajat-o să urmeze cursuri de pictură şi tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.

- Ce-s chestiile astea ? întreba Celibidache după ce privea îndelung un tablou pe care soţia sa îl semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei să ajungi ? Nu vezi că nu-i organic ?

Pentru Ioana Celibidache pictura a fost cea care i-a adus totul în viaţă, inclusiv pe Sergiu Celibidache. Am descoperit pictura în el, spunea ea. Eu întotdeauna am mâzgălit. Nu căutam. El m-a învăţat să caut. Spre sfârşitul vieţii marele dirijor a cărui concerte erau „adevărate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp îndelungat tablourile Ioanei în care nu erau pictate lucruri ci efecte, stări şi o întreba: „Cum faci tu să ajungi la Dumnezeu cu pictura ?” Ioana nu-i răspundea. Nu eram demnă de răspuns, spunea ea.


Si totuşi Iubirea nu e de ajuns ? Unora le este de ajuns.

Au existat certuri, dispute sau conflicte în familia Celibidache ? Bineînţeles că au existat, spunea râzând Ioana Celibidache, amintindu-şi cum a plecat o dată de acasă supărată că soţul ei nu vroia în ruptul capului să închidă gâştele pe care le aveau la „casa de moară”, vila lor care se afla la 100 km de Paris. Gâştele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gâştele, iar soţia şi-a făcut bagajele şi a plecat… pentru câteva zile când dirijorul a cedat în defavoarea gâştelor.

„Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Să înveţi să râzi cu „adversarul”, nuanţa mai târziu Ioana. Să râzi chiar dacă nu ai de ce, altfel, te plictiseşti de te ia dracu ! Aşa au râs 45 de ani !

- Bărbatul meu s-a prăpădit aşa, dintr-o dată.

După moartea dirijorului în anul 1996 Ioana Celibidache a intrat „într-un tunel al durerii”. A încetat să picteze, iar cei 5 câini Saint-Bernard pe care dirijorul îi îngrijea personal, au refuzat mâncarea pierind de foame. Viaţa îşi pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a început să scrie despre el, astfel ştiindu-l aproape, veghind asupra ei. Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsă. E cu mine. Nu e mort. E transparent.

Viaţa este un dar care ni se retrage la un moment dat. Ea nu dăinue şi nu ar trebui să avem această pretenţie la dăinuire, spunea la apusul vieţii (2012) Ioana Celibidache. Să nu uităm însă să râdem aşa cum au făcut-o Ioana şi Sergiu Celibidache. Si au fost fericiţi ca nimeni alţii în această lume.

Sursa:http://ralix.ro/ioana-sergiu-celibidache/

$$$

 - Mara, vrei să ieșim împreună la o plimbare? Luăm și o înghețată, ca atunci când erai mică”, îi spuse Maria entuziasmată fiicei sale. - Ma...