$$$

 DOAMNĂ STANCA:

 Drama frumoasei soţii a lui Mihai Viteazul, ţinută prizonieră în propriul castel.

 

   Doamna Stanca a fost soţia lui Mihai Viteazul şi mama lui Nicolae Pătraşcu şi a domniţei Florica. Nu se cunoaşte cu exactitate data naşterii sale, însă s-a născut cândva în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, într-o familie de boieri olteni. A fost o soție iubitoare și o mamă grijulie, dar și o parteneră loială și o sfetnică înțeleaptă pentru Mihai Viteazul. A trăit alături de domnitor momente de glorie, dar și de suferință, fiindu-i alături până în ultimul moment.

Doamna Stanca a fost fiica unui jupân pe nume Stan şi a unei jupânese numită Neacșa, călugărită sub numele de Maria. A avut un frate pe nume Dragomir, care fusese mare boier în vremea lui Matei Basarab. De asemenea, era nepoată, de frate sau de soră, a marelui ban Dobromir. Stanca a primit moștenire satele Cârstienești și Poiana.

Căsătoria cu Mihai Viteazul.

Doamna Stanca s-a căsătorit cu Mihai Viteazul în anul 1584, în biserica din localitatea Proieni, din județul Vâlcea. Tradiția spune că Mihai Viteazul s-ar fi fost îndrăgostit de ea de la prima vedere și ar fi luat-o de soție după ce a salvat-o din mâinile unor tâlhari. Cei doi au avut împreună doi copii, pe Nicolae Pătrașcu, care a fost şi el domn al Ţării Româneşti pentru o scurtă perioadă de timp și pe domniţa Florica.

Această căsătorie s-a dovedit a fi una deosebit de profitabilă pentru domnitor, care a dobândit mai multe moşii aduse ca zestre de soţia sa. De asemenea, s-a folosit şi de alianţele cu marii boieri ai ţării, prin prisma legăturilor familiei soţiei sale.

Doamna Stanca a participat, alături de soţul şi fiul său, la vizita de la Alba Iulia, din data de 15/25 decembrie 1595, unde domnul muntean a purtat discuţii cu principele Sigismund Báthory în vederea păstrării alianţei antiotomane. A rămas acolo până în februarie 1596, ca ostatecă a regentei Maria Christierna.

Devenit stăpân al Cetății Făgărașului după cucerirea Transilvaniei, Mihai Viteazul i-a dăruit Doamnei Stanca, în anul 1600, atât castelul, cât și domeniul Făgărașului. Acesta avea să fie şi locul în care domnitorul s-a retras după înfrângerea de la Mirăslău, din data de 18/28 septembrie 1600. Tot acolo, Mihai Viteazul şi-a adăpostit familia până în anul 1601, când şi-a găsit sfârşitul.

Doamna Stanca, prizonieră în propriul castel.

În timp ce se afla împreună cu Nicolae Pătraşcu, lăsat la Bucureşti ca domn, şi-a atribuit particula domnească „Io”, după cum apare pe o inscripţie a unui disc de argint dăruit Mănăstirii Stelea din Târgovişte.

După înfrângerea lui Mihai Viteazul de la Mirăslău, Doamna Stanca şi cei doi copii, Nicolae şi Florica, au fost închişi, mai întâi în cetatea Gilău, apoi chiar în cetatea Făgăraş. Doamna Stanca şi cei doi copii ai săi au fost ţinuţi mai întâi ca ostatici. Mai apoi, după uciderea lui Mihai Viteazul din data de 9/19 august 1601, Stanca a fost ţinută ca roabă, fiind deposedată de toate bunurile de către Ştefan Csáky, căpitanul general al Transilvaniei.

Doamna Stanca a reuşit să plece împreună cu copiii săi la Curtea Imperială de la Praga în anul 1602. Întoarsă în ţară în anul următor, s-a îmbolnăvit de ciumă, boală care a răpus-o în câteva zile.

Doamna Stanca a fost înmormântată în biserica episcopiei din Râmnicu Vâlcea. Pentru cinstirea acesteia, la iniţiativa lui Nicolae Iorga, a fost ridicat la Făgăraş un bust, realizat de sculptorul Spiridon Georgescu, în anul 1938.

Pe soclul acestuia stă scris astfel: „Aici a suferit toate umilinţele şi ameninţările, pentru că a cerut dreptate neamului său, chinuita şi apoi veşnic nemângâiata soţie a lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca.”

https://descoperiri.ro/

$$$

 EU, CÂTEODATĂ, MĂ VISEZ ÎN RAI...

DIANA SAVA DARANUTA

Eu, câteodată, mă visez în Rai...

Într-o ogradă liniștită și cuminte,

Unde buneii semănau mălai,

Semințe de bostani pentru plăcinte...

La colțul casei flori de liliac

Aruncă-n mine ploaie de petale...

Și se așază sufletu-mi pe prag,

În casa cea din lut, călcat cu paie...

Bujorii în grădină înfloresc,

Și crinii și frumoasele narcise.

E-un singur anotimp dumnezeiesc

În visul cu ferestrele deschise.

Și mă-nconjoară fluturii zglobii,

Iar eu din urma lor ușor plutesc,

Prin marea cea de flori de păpădii,

Al inimii fior îl odihnesc.

Apoi, pe o cărare mă tot duc,

Prin troscot verde afundându-mi talpa,

Spre cea fântâna veche cu uluc,

De unde își luau bunicii apa...

Și-i văd pe ei, acolo-n Raiul lor,

Frumoșii mei cu toamnele în plete,

Cei neschimbați de veacul trecător,

Chemându-mă să beau, dacă mi-e sete.

Și-alerg din urma unui curcubeu,

Ce se ascunde vesel în căldare,

Și iar îmi dă bomboane cu jeleu

Bunica cea cu sufletul de soare!

Bunicul mă îndeamnă șugubăț:

Ia, ghici, ce am aici, în băsmăluță?

De-ai fost cuminte, o să te răsfăț

Cu un bănuț de cinci pe mătăluță!

Și eu, cu o morișcă din pănuși,

Încerc să fiu mai iute decât vântul,

Și le arăt rochițe de păpuși,

Sărind în sus, nestăpânind avântul.

Și parcă vreau atâtea să le spun

Și ochii lor adânci să-i memorez,

În gând mă rog să fie visul lung,

Precum un crez în care evadez...

Dar ei, zâmbind, cu fluturii se duc,

Și iar rămâne casa fără grai.

Și iar se-nchide ușa cea de nuc -

Eu, câteodată, mă visez în Rai...

$$$

 ROMÂNIA, ULTIMUL BAL

Adrian PĂUNESCU 

În loc să fim o ţară numai fraţi,

Simţim, în noua epocă barbară,

C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi

S-ajungem chiriaşi la noi în ţară .

Din tot ce facem, nu avem nimic,

Ne macină străine interese,

Făina noastră n-are spor nici pic,

Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

Trăim acelaşi tragic simţământ,

Sub politicieni şi sub contabili,

Că noi, ca neam, avem destinul frânt

Şi suntem de prisos şi nerentabili.

Umili, ne cerem scuze de la toţi,

Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,

Şi ne conduc nişte fanarioţi,

Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,

De zici că eşti din neam ce nu se lasă,

Când am ajuns în ţara noastră slugi

Şi suntem cerşetori la noi acasă?

Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,

Dispuşi să emigreze se arată,

Mormintele se pregătesc de drum,

În România deromânizată.

Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,

Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,

Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,

Vorbim şi limba noastră-n altă limbă.

Şi-acum se-aude clopotul fatal,

Vin vremuri de urgie şi de grindeni

Şi este seara ultimului bal,

Din zori, vom fi români de pretutindeni.

Probabil, mâine-aici va fi pustiu

Şi toţi în pribegie vom porni-o,

Drum bun, popor pierdut la un pariu,

Adio, mamă patrie, adio!

$$$

 „De unde să știu, ce, eu sunt Mafalda?”

             Cine a fost, de fapt, Mafalda femeia pomenită în celebra expresie românească?

       Când vine vorba despre oameni, care ar trebui să le știe pe toate, cu siguranță celebra Mafalda este una dintre aceste personaje.

       De altfel, expresia, este una dintre cele mai folosite din limba română, făcând referire la Mafalda, femeia care le știa pe toate.

                      * Totuși, cine a fost faimoasa Mafalda?

       Expresia este folosită atunci când cineva nu poate răspunde la o întrebare, ce ţine de viitor.

       În perioada dintre cele două războaie mondiale ziarele erau pline de anunțuri date de o prezicătoare pe nume Mafalda.

          ”Mare prezicătoare, ghiceşte uimitor trecutul, prezentul viitorul. Prezic cu exactitate rezultatul ce se poate obţine în orice fel de afaceri. Consultațiuni zilnice de la 10 juma dim până la 9 seara”, scriau ziarele vremii.

       Această clarvăzătoare de origine rromă locuia pe Calea Rahovei, in mahalalele Bucurestiului interbelic.

       Se pare că numele Mafalda este de origine germanică, care înseamnă putere, luptă, opoziție și era asociat, în urmă cu sute de ani, unei vrăjitoare.

       În decursul veacurilor au existat câteva femei care aveau acest nume. Una a fost Prinţesa Mafalda Maria Elisabetta de Savoia, a doua fiică a regelui Victor Emanuel al III-lea al Italiei şi a soţiei acestuia, Elena de Muntenegru.

Aceasta a murit pe 27 august 1944, în Lagărul de concentrare Buchenwald, Weimar, Germania, la vârsta de 41 de ani. Moartea ei nu a fost confirmată, până când Germania nu s-a predat în 1945.

$$$

 O NOAPTE CU TINE.     

 Eugen LOVINESCU 

Sunt încă în pat,

şi nu-mi pot lua gândul de la tine,

de la noaptea trecută …

mi-aş dori atât de mult

să te strivesc la pieptul meu !

În noaptea caldă, ai venit la mine pe neaşteptate …

şi ceea ce s-a întâmplat

a lăsat în mine senzaţii de neuitat.

Ai apărut de nicăieri şi,

fără să-ţi fie teamă sau ruşine,

te-am surprins atingând trupul meu gol …

mi-ai simţit indiferenţa

şi m-ai muşcat fără milă,

înnebunindu-mă …

Ne-am zvârcolit toată noaptea într-un joc nebunesc !

În zori am adormit în sfârşit, obosit …

Astăzi, când m-am trezit,

te-am căutat îndelung,

dar nu te-am mai găsit …

Cearşafurile căzute de pe pat

sunt singurele martore ale nopţii trecute.

Pe corp am încă urmele muşcăturilor tale,

mă ard şi nu mă lasă să te uit …

În noaptea asta mă voi preface

că dorm şi te voi aştepta să apari din nou …

ȚÂNȚAR NENOROCIT !!

$$$

 IOAN CANTACUZINO

La data de 20 ianuarie 1757, la Istanbul, in Turcia se naste Ioan Cantacuzino - om politic, poet si traducator. 

A decedat la 3 iulie 1828 in Ukraina.

A fost primul autor roman cu un volum tiparit. Face si primele traduceri din autori francezi, englezi.

Tatal sau este clucerul Raducanu Cantacuzino, mama domnita Ecaterina, fiica domnitorului Moldovei, Ioan Mavrocordat.

Abil diplomat, a dus la bun sfarsit misiunile incredintate de domnitorii Mihail Sutu si Nicolae Mavrogheni.

Era un adversar al turcilor si un adept al unirii principatelor

In anul 1791 -pleacă in Rusia. Imparateasa Ecaterina a II-a ii da gradul de colonel in armata tarista.

Dupa retragerea din armata este innobilat cneaz si primeste o mosie pe malul Bugului.

Infiinteaza aici targul Kantakuzinka sau Kantakuzovka, azi Pribujeni in Ucraina.

Intre anii 1792-1796 - Ii apare la Dubasari sau Movilau, volumul de versuri “Poezii noo,”, alcatuite da I. C. - primul volum de poezii tiparit, din literatura romana. Volumul cuprinde poezii originale si traduceri din La Fontaine, Metastasio, Thomas Gray, Marmontel.

În anul 1794 - traduce din J.J.Rousseau Narchis sau indragitul da insus de sine, piesa ramasa in manuscris.

1807 - scoate “Cercare asupra omului”, prima traducere din literatura engleza An Essay on Man, de Alexander Pope.

În anul 1828 - la data de 3 iulie moare Ioan Cantacuzino la Kantakuzinka, in Ucraina.

$$$

 Când postașul a oprit în fața porții cu plicul de la universitate, Mihai și-a dat seama că toată viața lui se va schimba în următoarele zece secunde.

Mâinile îi tremură când rupe plicul. În ultimele patru luni, de când a dat examenul de admitere la Politehnica din București, a visat acest moment. Dar acum, când plicul e în mâinile lui, se teme să îl deschidă. Pentru că dacă răspunsul e nu, visul lui se prăbușește, iar planurile părinților de a se împrumuta pentru facultatea lui devin inutile.

"Ce scrie, băiete?" strigă tatăl de pe prispa casei, unde încearcă să repare o bancă străină, dar ochii îi sunt pironiți la fiul lui.

Mihai citește o dată, de două ori, de trei ori. Nu își poate crede ochilor. "ADMIS. BURSA DE MERIT. PRIMUL LOC LA EXAMEN." Cuvintele dansează pe hârtie, iar el simte cum picioarele îi slăbesc.

"Mama! Tata!" strigă el, alergând spre casă cu scrisoarea în mână. "Am luat bursa! Primul loc! Nu trebuie să plătiți nimic!"

Mama iese din bucătărie cu mâinile pline de făină, iar când vede expresia de pe fața lui, începe să plângă înainte să înțeleagă despre ce e vorba. Tatăl lasă ciocanul și vine spre ei cu pași gravi, de parcă s-ar teme să creadă vestea bună.

Doar cei care au crescut în familii unde fiecare ban e cântărit și recântărit pot înțelege ce înseamnă să primești o bursă care îți schimbă destinul.

În ultimii patru ani de liceu, Mihai a învățat la lumina lămpii cu gaz când se oprea curentul. A mers pe jos doisprezece kilometri în fiecare zi la școala din oraș, pentru că banii de autobuz erau bani de pâine. A refuzat ieșirile cu colegii, vacanțele, hainele noi. Tot ce conta era să învețe destul de bine încât să își merite locul la facultate.

"Știi ce înseamnă asta?" întreabă tatăl, cu vocea înăbușită de emoție. "Înseamnă că nu trebuie să vând pământul. Înseamnă că nu trebuie să mă împrumut de la banca din oraș cu dobânzi de cămătar."

Pentru familia lui Mihai, bursa nu e doar despre educație - e despre demnitate. În ultimele luni, tatăl lui umblase prin sat întrebând pe cine să se împrumute de la el. Unii vecini îi oferiseră bani, dar cu dobândă. Alții îi spuseseră direct: "Las-o, Ioane, că nu-i pentru oameni ca noi facultatea."

Mama se așază pe treptele prispei și privește scrisoarea de admitere de parcă ar fi o comoară. "Să-ți aduci aminte de ziua asta", îi spune ea lui Mihai. "Să nu uiți niciodată că totul a fost posibil pentru că ai muncit, nu pentru că ți-a dat cineva pe tavă."

Seara, când vestea se răspândește prin sat, încep să vină oamenii. Unii să îl felicite, alții să vadă dacă e adevărat. Pentru că în satul lor, nimeni nu mai luase o bursă la universitate de generații întregi. Ultimul fusese învățătorul, acum pensionat, care terminase facultatea în anii '80.

"Păi cum, măi Mihai," îl întreabă Vasile, vecinul, "tu chiar crezi că o să te descurci acolo, în București? Cu oamenii ăia de la oraș, cu banii în buzunar?"

Dar Mihai nu se îndoiește. Pentru prima dată în viața lui, se simte cu adevărat mândru de el însuși. Nu pentru că ar fi mai deștept decât alții, ci pentru că și-a dovedit că munca și perseverența pot învinge orice obstacol.

Mama pregătește masa de sărbătoare, deși nu e nici duminică, nici sărbătoare religioasă. Scoate fața de masă brodată pe care o folosește doar de Crăciun și de Paște. Pentru că azi e o sărbătoare a familiei lor, ziua când viitorul și-a schimbat cursul.

"Să știi", îi spune tatăl în timp ce mănâncă, "că eu și cu mama ta n-am avut șansa asta. Dar am muncit toată viața ca tu s-o ai. Și acum, când o să fii inginer, să nu te rușinezi de părinții tăi care nu știu să citească pe computer."

Mihai îl privește pe tatăl lui - mâinile aspre de la munca câmpului, spatele încovoiat de la căratul sacilor de grâu, ridurile adânci pe față de la grija zilei de mâine. Și își dă seama că tot ce a învățat el din cărți, tatăl lui a învățat din viață.

"Nu o să mă rușinez niciodată", îi promite el. "O să fiu mândru că sunt fiul unui om care a știut să muncească pentru visele copiilor lui."

Noaptea, Mihai stă în patul lui și privește prin fereastră la stelele de deasupra satului. În septembrie va pleca la București, într-o lume pe care nu o cunoaște. Dar nu îi e frică. Pentru că știe că poartă cu el tot ce l-au învățat părinții - să muncească cinstit, să nu se dea bătut, să nu uite de unde vine.

Bursa de merit nu e doar despre banii care îi vor plăti studiile. E despre faptul că și-a dovedit că merită să fie acolo. Că un băiat din satul de la poalele muntelui poate fi la fel de bun ca oricare altul din București.

Și că uneori, când muncești destul de mult și visezi destul de tare, miracolele chiar se întâmplă.

   Preluare internet