***

 Nunta lucrurilor

Adrian Păunescu

Alături, un palton și o jachetă

Ca-ntr-o idilă mînecile-și strîng,

Se caută, pe urmă se regretă,

Cu lacrimi tragice de nasturi plîng.

Pe scaun stau o rochie și-o haină,

Și niste pantaloni zvîrliți pripit,

Înlănțuite, toate, într-o taină,

Prin care s-au văzut și s-au iubit.

Și dinspre gerul albelor pustiuri

Oprite lîngă ușa cu zăvor,

În cruce, ambele perechi de schiuri,

De milă se dezgheață pe covor.

Mănușile zvîrlite sînt pe masă,

Și degetele lor mai ard secret.

Și ceasul bărbătesc astfel apasă

Clepsidra femeiască pe parchet.

Bocancii bărbătești cu multe ținte

Alăturea de cisme femeiești

Se-mperechează șovăind fierbinte,

Dupa ce trag perdeaua la ferești.

Și-acum, că toate lucrurile noastre,

S-au întîlnit aici și se iubesc,

Ca inaintea unor mari dezastre,

Ce vor veni în cuplul omenesc,

Noi doi privim cu-o ultimă mirare

Ce rol destinul ne-a mai rezervat,

Să fim doar o anexă oarecare,

Un cuplu trist, femeie și bărbat.

Pe pat, pe scaune și în cuiere,

Prin baie, prin dulap și pe covor

Plutind într-o magnetică tacere

Cad lucrurile noastre în amor.

Ni se ating genunchi, privire, frunte,

Ca două scînduri sîntem într-un gard,

În valul unor biete amănunte,

La nunta unor lucruri care ard.

Privește încălțările acelea,

A mea și-a ta cum se iubesc și tac,

Iar nouă ni se-nrourează pielea,

Și s-a asprit ca pînza unui sac.

Paltonul meu și bluza ta, pereche,

Cravata mea peste brățara ta,

Butonul și cercelul din ureche

Și noi, neimportanți, pe canapea.

Pot să mă bucur, poți să te și bucuri,

O nuntă s-a-mplinit cu amîndoi,

O nuntă-n care ale noastre lucruri

Se-arată mai puternice ca noi.

(Manifest pentru mileniul trei, vol. 2, 1986)