$$$

 VIAȚA LUI IULIUS CEZAR

Cezar, Caius Iulius (12/13.07.100? î.Hr., Roma, azi Italia – 15.03.44 î.Hr., Roma). General şi om de stat roman celebru, cuceritorul Galliei (58-50 î.Hr.), victorios în războiul civil din 49-45 î.Hr. şi dictator (46-44 î.Hr.), care a lansat o serie de reforme politice şi sociale înainte de a fi asasinat de un grup de aristocraţi în clădirea Senatului la idele lui Marte.

Cezar a schimbat decisiv şi ireversibil cursul istoriei în lumea greco-romană. Societatea greco-romană a dispărut de atât de mult timp, încât majoritatea numelor marilor săi bărbaţi înseamnă foarte puţin pentru omul modern de cultură medie. Însă numele lui Cezar, la fel ca şi cel al lui Alexandru, încă se află pe buzele tuturor oamenilor din lumea creştină şi cea islamică. Chiar şi cei care nu ştiu nimic despre Cezar ca personalitate istorică ştiu că numele său de familie reprezintă un titlu ce semnifică un conducător atotputernic unic, precum kaiser în germană, ţar înlimbile slave şi qaysar în limbile islamice.

Numele de Iulius (gentiliciul lui Cezar) este la fel de cunoscut în lumea creştină; în timpul vieţii lui, luna romană Quintilis, în care s-a născut, a fost redenumită „iulie” în cinstea sa. Numele a rămas până astăzi; la fel şi reforma calendarului, impusă tot de el. Vechiul calendar roman era inexact şi manipulat în scopuri politice. Calendarul lui Cezar – calendarul iulian – este încă valabil în ţările ortodoxe din est; calendarul gregorian, care se foloseşte astăzi în vest, este cel iulian, modificat parţial de papa Gregorie XIII.

Familia

Ginta lui Cezar, Iulia, era formată din patricieni, membri ai aristocraţiei iniţiale a Romei, care s-a unit în sec. IV î.Hr. cu mai multe familii plebee (oameni din popor) şi au format nobilitas care conducea de atunci Roma. În vremea lui Cezar, numărul ginţilor de patricieni care supravieţuiseră era foarte mic; iar familia lui Cezar rămăsese singura familie din ginta Iulia. Cu toate că unele dintre cele mai puternice familii de nobili erau patricieni, sângele patrician nu mai constituia un avantaj politic; era chiar un handicap, deoarece patricienii nu aveau voie să deţină funcţia de tribun al plebeilor, paraconstituţională, însă puternică. Familia Cezar din ginta Iulia considera că se trage din zeiţa Venus, însă nu erau snobi sau conservatori. De asemenea, nu erau bogaţi sau importanţi, nici măcar distinşi.

Un nobil roman obţinea distincţia pentru el şi familia lui după ce-şi asigura alegerea într-o serie de funcţii publice, care culminau cu cea de consul, după care putea urma cea de cenzor. Era o misiune foarte dificilă chiar şi pentru nobilul cel mai talentat şi mai capabil, dacă nu avea sprijinul unei familii bogate şi puternice.

Victoria asupra Cartaginei din al doilea război punic (218-201 î.Hr.) transformase Roma în cea mai mare putere din bazinul mediteraneean; printre clienţii (protejaţi care, la rândul lor, le ofereau patronilor sprijin politic) unei familii nobile romane importante se numărau regi, chiar naţiuni întregi, în afară de numeroase persoane particulare.

În vremea lui Cezar, cerinţele şi costurile unei cariere politice romane erau foarte ridicate, iar competiţia era strânsă; însă profitul potenţial era enorm. Unul dintre câştigurile pe care le aduceau funcţiile de pretor şi consul era guvernarea unei provincii, ceea ce oferea o ocazie excelentă de îmbogăţire. Întregul bazin mediteraneean era atunci la mila nobilimii romane şi a unei noi clase de oameni de afaceri romani, equites (în latină, cavaleri), care se îmbogăţiseră în urma contractelor militare şi a taxelor impuse fermierilor. Puterea militară era furnizată de ţărănimea romană. Această clasă fusese parţial deposedată după o revoluţie economică ce a urmat distrugerilor provocate de al doilea război punic. Clasa conducătoare romană devenise tot mai detestată şi discreditată acasă şi în străinătate. Începând cu 133 î.Hr., au avut loc o serie de mişcări revoluţionare, alternând cu cele contrarevoluţionare. Era clar că modul greşit de guvernare a statului roman şi a lumii greco-romane de către nobilimea romană nu putea continua la nesfârşit şi că alternativa cea mai probabilă era o formă de dictatură militară susţinută de ţăranii italici deposedaţi, care ajunseseră în serviciul militar pe termen lung. Competiţia tradiţională dintre membrii nobilimii romane pentru funcţii şi prăzi ameninţa să se transforme într-o cursă disperată pentru acapararea puterii autocrate.

Familia Cezar din ginta Iulia nu părea să participe la această luptă. Ce-i drept însă, Sextus Caesar, probabil unchiul dictatorului, fusese consul în 91 î.Hr., iar Lucius Caesar, unul dintre consulii din 90 î.Hr., era un văr îndepărtat, al cărui fiu cu acelaşi nume a fost consul în 64 î.Hr. În 90 î.Hr., aliaţii italici ai Romei s-au separat de aceasta din cauza refuzului persistent al guvernului roman de a le acorda cetăţenie romană; în calitate de consul, Lucius Caesar a introdus o legislaţie de urgenţă pentru a acorda cetăţenie tuturor populaţiilor italice aliate care nu s-au răzvrătit sau care au revenit la jurământul de alianţă.

Oricine ar fi fost consul în acel an critic ar fost nevoit să iniţieze o astfel de legislaţie, indiferent de orientările politice personale, însă există dovezi că Caesarii din ginta Iulia, deşi patricieni, erau deja de partea celor care luptau împotriva nobilimii. O mătuşă a viitorului dictator se căsătorise cu Caius Marius, un om care se ridicase prin propriile puteri, ajunsese în vârf datorită capacităţilor sale militare şi făcuse marea inovaţie de a-şi recruta armatele din rândul ţăranilor deposedaţi de pământ.

Viaţa

Data naşterii lui Cezar a fost timp îndelungat subiect de dispută. Ziua era 12 sau 13 iulie; anul tradiţional acceptat (şi cel mai probabil) este 100 î.Hr.; însă dacă această dată este corectă, atunci Cezar şi-a obţinut toate funcţiile cu doi ani înainte de vârsta legală. Tatăl său, Caius Caesar, a murit când Cezar avea 16 ani; mama sa, Aurelia, era o femeie deosebită şi se pare că fiul îi datora mult.

În ciuda resurselor insuficiente, se pare că tânărul Iulius şi-a ales cariera politică. Încă de la început, se gândea probabil să ocupe o funcţie înaltă, nu doar de dragul onorurilor, ci şi pentru a obţine puterea de a readuce ordinea în statul roman şi în lumea greco-romană, guvernate greşit, şi de a le orândui după propriile idei. Este puţin probabil că a urmărit obţinerea puterii monarhice înainte de traversarea Rubiconului în 49 î.Hr., dar acest fapt s-a dovedit suficient pentru a-şi impune stăpânirea, aşa cum dorea.

În 84 î.Hr., Cezar s-a alăturat public facţiunii populare radicale, căsătorindu-se cu Cornelia, fiica lui Lucius Cornelius Cinna, un nobil care fusese de partea lui Marius în război. În 83 î.Hr., Lucius Cornelius Sylla s-a întors în Italia din Orient şi a condus contrarevoluţia victorioasă din 83-82 î.Hr.; apoi, Sylla i-a ordonat lui Caesar să divorţeze de Cornelia. Cezar a refuzat şi a fost cât pe ce să-şi piardă nu doar proprietăţile (atâtea câte avea), ci şi viaţa. A considerat că era mai prudent să plece din Italia şi să se dedice carierei militare, mai întâi în provincia Asia, apoi în Cilicia. În 78 î.Hr., după moartea lui Sylla, s-a întors la Roma şi a început cariera politică prin metoda convenţională, lucrând ca avocat al acuzării – desigur, în acest caz, împotriva comilitonilor celor mai importanţi ai lui Sylla.

Ulterior, Cezar a plecat în Rodos pentru a studia oratoria cu un profesor faimos, Molon. Pe drum a fost prins de piraţi (unul dintre semnele anarhiei în care căzuse lumea mediteraneeană din cauza nobilimii romane). Cezar şi-a strâns răscumpărarea, a pus pe picioare o mică flotă, i-a prins pe cei care îl luaseră prizonier şi i-a răstignit – toate acestea ca persoană particulară, fără funcţie.

În 74 î.Hr., când Mithridate VI Eupator, regele Pontului, a reînceput războiul împotriva romanilor, Cezar a alcătuit o armată privată pentru a-i ţine piept. În absenţa sa din Roma, Cezar a fost ales membru în colegiul politico-ecleziastic al pontifilor, iar la întoarcere a câştigat prin alegeri funcţia de tribun militar. Cezar lucra la anularea constituţiei lui Sylla, în colaborare cu Pompei (Cnaeus Pompeius), care îşi începuse cariera ca locotenent al lui Sylla, însă trecuse în tabăra cealaltă după moartea acestuia.

În 69 sau 68 î.Hr., Cezar a fost ales chestor (prima treaptă pe scara politicii romane). În acelaşi an, soţia sa, Cornelia, şi mătuşa sa, Iulia, văduva lui Marius, au murit; la funeraliile publice organizate în cinstea lor, Cezar a profitat de ocazie pentru a-i lăuda pe Cinna şi pe Marius. Cezar s-a căsătorit ulterior cu Pompeia, o rudă îndepărtată a lui Pompei.

Cezar a fost ales edil curul în 65 î.Hr. şi şi-a sărbătorit noua funcţie prin cheltuieli neobişnuit de extravagante, cu bani împrumutaţi. A devenit pontifex maximus în 63 î.Hr., în urma unor jocuri politice. Devenise deja un personaj politic controversat. După înăbuşirea conspiraţiei lui Catilina, în 63 î.Hr., Cezar, împreună cu milionarul Marcus Licinius Crassus, a fost acuzat de complicitate. Pare puţin probabil ca vreunul dintre ei să fi fost acolit al lui Catilina; însă Cezar a propus în Senat o alternativă mai blândă decât pedeapsa cu moartea, pe care consulul Cicero o cerea pentru conspiratorii arestaţi. În agitaţia din Senat, moţiunea lui Cezar a fost respinsă.

Cezar a fost ales pretor în 62 î.Hr. Către sfârşitul anului său de pretorat, Publius Clodius a declanşat un scandal în casa lui Cezar, unde aveau loc rituri adresate exclusiv femeilor, cu ocazia sărbătoririi zeiţei Bona Dea (o zeiţă romană a fertilităţii, atât a pământului, cât şi a femeilor). După acesta, Caesar a divorţat de Pompeia. A devenit guvernator al provinciei Hispania în 61-60 î.Hr. Creditorii nu l-au lăsat să părăsească Roma până când Crassus nu a garantat pentru datoriile sale; însă o expediţie militară dincolo de frontiera de nord-vest a provinciei i-a permis lui Cezar să facă rost de pradă atât pentru el, cât şi pentru armatele sale, lăsând o parte şi pentru trezorerie. Această recuperare financiară parţială i-a permis, după întoarcerea la Roma în 60 î.Hr., să devină consul în 59 î.Hr.

Primul triumvirat şi cucerirea Galliei

Valoarea funcţiei de consul consta în guvernarea lucrativă a provinciilor, la care ducea în mod normal. În ajunul alegerilor consulare pentru 59 î.Hr., Senatul urmărea să repartizeze celor doi viitori consuli pentru 59 î.Hr., ca provincii proconsulare, administrarea profitabilă a pădurilor şi păşunilor de animale din Italia. De asemenea, Senatul şi-a asigurat, prin mită, alegerea lui Marcus Calpurnius Bibulus, care candida împotriva lui Cezar. Însă nu bănuiau că Cezar va fi ales al doilea consul.

Cezar a reuşit să formeze o coaliţie irezistibilă de şefi politici. Pompei îndeplinise cu succes misiunea de a face ordine în Orient, însă după întoarcerea în Italia şi dezmembrarea armatei sale în 62 î.Hr., Senatul l-a contracarat, împiedicându-l să asigure parcele de pământ pentru veteranii săi. Cezar, care cultivase prietenia cu Pompei, a intrat într-un pact secret cu el. Lovitura de graţie a lui Cezar a fost să-l convingă pe Crassus să se alăture acestui parteneriat, aşa-zisul triumvirat.

Crassus – la fel ca Pompei, fost locotenent al lui Sylla – fusese unul dintre cei mai activi adversari ai lui Pompei de până atunci. Doar Cezar, aflat în relaţii bune cu amândoi, ar fi putut să-i împace. La începutul lui 59 î.Hr., Pompei şi-a întărit alianţa cu Cezar căsătorindu-se cu singura fiică a acestuia, Iulia. Cezar s-a căsătorit cu Calpurnia, fiica lui Lucius Calpurnius Piso, devenit consul în 58 Î.Hr.

În calitate de consul, Cezar a introdus o lege pentru repartizarea pământurilor publice din Italia, care începea cu o prevedere pentru soldaţii lui Pompei. Legea a fost respinsă de trei tribuni ai plebeilor, iar colegul lui Cezar, Bibulus, şi-a anunţat intenţia de a împiedica afacerile publice, urmărind cerul pentru semne prevestitoare, de câte ori se întrunea adunarea publică. Cezar a intimidat opoziţia convingând o parte dintre veteranii lui Pompei să se revolte, iar împroprietărirea a fost realizată.

Colonizarea Orientului de către Pompei a fost ratificată printr-o lege negociată de un agent al lui Cezar, tribunul plebei Publius Vatinius. Cezar însuşi a iniţiat o lege clară şi foarte necesară pentru pedepsirea guvernatorilor care au comis abuzuri în provincii. Altă lege negociată de Vatinius i-a adus lui Cezar Gallia Cisalpină (regiunea situată între Alpi, Apenini şi Marea Adriatică) şi Illyricum. Această posesiune a durat până la 28 februarie 54 î.Hr., când guvernatorul desemnat al Galliei Transalpine a murit brusc şi această provincie i-a fost repartizată lui Cezar, la cererea lui Pompei. Gallia Cisalpină i-a oferit lui Cezar încă un loc de recrutare pentru armată; Gallia Transalpină a reprezentat o trambulină pentru cuceririle dincolo de frontiera nord-vestică a Romei.

Între 58 şi 50 î.Hr., Cezar a cucerit restul Galliei până la ţărmul stâng al Rinului, subjugând-o atât de eficient, încât regiunea a rămas în mod pasiv sub stăpânire romană pe tot parcursul războaielor civile romane, între 49 şi 31 î.Hr. Această realizare era şi mai mare în lumina faptului că romanii nu erau superiori, din punct de vedere al echipamentului militar, barbarilor din nordul Europei. Cavaleria galilor era probabil superioară celei romane, în lupta unul la unul. Superioritatea Romei stătea în perfecţiunea strategiilor, în tactică, disciplină şi tehnică militară. În Gallia, Roma mai avea avantajul de a putea să gestioneze separat zeci de comunităţi mici, independente şi necooperante. Cezar a cucerit acest teritoriu bucată cu bucată, iar alierea unora dintre aceste state pentru a scăpa de sub stăpânire romană, în 52 î.Hr., a venit prea târziu.

Chiar dacă această cucerire a reprezentat o realizare, importanţa ei relativă a fost supraestimată în tradiţia occidentală (ca şi scurtele sale raiduri asupra Britanniei). În intenţia lui Cezar, cucerirea Galliei a fost realizată probabil doar ca mijloc pentru a atinge un obiectiv mai important. El strângea forţa militară, bogăţiile şi prestigiul de care avea nevoie pentru a-şi asigura mână liberă în reorganizarea statului roman şi a restului lumii greco-romane. Această realizare finală a lui Cezar este mult mai importantă decât cucerirea Galliei, atunci când este privită în contextul mai larg al istoriei mondiale şi nu doar în cel restrâns al civilizaţiei occidentale actuale, care derivă din cea greco-romană.

În 58 î.Hr., frontiera nord-vestică a Romei, stabilită în 125 î.Hr., se întindea din Alpi până la ţărmul stâng al cursului superior al fluviului Ron, până la Munţii Pirinei, ocolind partea sud-estică a Munţilor Ceveni şi cuprinzând bazinul superior al râului Garonne, fară să ajungă la ţărmul galic al Atlanticului. În 58 î.Hr., Cezar a trecut dincolo de această linie, mai întâi pentru a-i alunga pe helveţi, care migrau spre vest din ţinuturile lor natale (astăzi centrul Elveţiei). Apoi l-a zdrobit pe Ariovist, un mercenar german de dincolo de Rin. În 57 î.Hr., Cezar a supus tribul războinic al belgilor, o populaţie galică din nord, iar locotenentul său Publius Licinius Crassus a cucerit regiunile care alcătuiesc astăzi Normandia şi Bretania. În 56 î.Hr., veneţii, de pe teritoriul actual din sudul Bretaniei, au pornit în nord-vest o revoltă susţinută de morinii încă necuceriţi de pe coasta galică a strâmtorii Dover şi de menapii de pe ţărmul sudic al cursului inferior al Rinului. Cezar i-a recucerit pe veneţi cu o oarecare dificultate şi i-a tratat cu cruzime. Nu a putut finaliza cucerirea morinilor şi menapilor înainte de terminarea campaniei în 56 î.Hr.; în iarna lui 56-55 î.Hr., menapii au fost alungaţi temporar din ţinuturile lor de către două populaţii migratoare germanice, usipetii şi tencterii. Acestea au fost exterminate de Cezar în 55 î.Hr. În acelaşi an a ridicat un pod peste Rin chiar lângă Koblenz, pentru a ataca Germania de pe cealaltă parte a râului, apoi a trecut Canalul Mânecii pentru a ataca Britannia. În 54 î.Hr. a atacat din nou Britannia şi a înfrânt o revoltă din nord-estul Galliei. În 53 î.Hr. a oprit şi alte revolte din Gallia şi a ridicat alt pod peste Rin pentru un al doilea atac.

Războiul dus de Cezar în Gallia a intrat într-un impas în 52 î.Hr. Populaţiile din centrul Galliei au găsit un conducător naţional în persoana arvernului Vercingetorix. Aceştia au plănuit să despartă forţele armate romane de Cezar, care petrecea iarna de cealaltă parte a Alpilor. Chiar au încercat să invadeze capătul vestic al vechii provincii romane Gallia Transalpina. Vercingetorix dorea să evite bătăliile şi asediile şi să-i înfrângă pe romani prin alte metode, cum ar fi să-i lase fără provizii – parţial prin operaţiuni de cavalerie şi parţial prin „pârjolirea pământului” -, însă nu şi-a putut convinge poporul să adopte această politică dureroasă.

Biturigii insistau să ţină piept asediului asupra oraşului lor Avaricum (Bourges), iar Vercingetorix nu a reuşit să-l salveze, o lună mai târziu. Cezar l-a asediat apoi pe Vercingetorix în Gergovia, aproape de Clermont-Ferrand de astăzi. Încercarea romanilor de a asedia Gergovia a fost respinsă şi a avut ca rezultat pierderi grave în rândul armatei romane – prima înfrângere suferită de Cezar în Gallia. Cezar a oprit un atac asupra armatei romane în martie şi l-a asediat pe Vercingetorix la Alesia, la nord-vest de oraşul Dijon de azi. Alesia, la fel ca Gergovia, avea o poziţie strategică, iar o mare armată galică a venit pentru a o întări; însă această armată a fost înfrântă de Cezar, iar Vercingetorix a capitulat.

În iarna lui 52-51 î.Hr. şi în campania din 51 î.Hr., Cezar a zdrobit alte revolte sporadice. Cei mai hotărâţi rebeli au fost bellovacii, situaţi între Seine şi Somme, în împrejurimile oraşului actual Beauvais. Altă forţă rebelă a rezistat asediului din sud în fortăreaţa naturală de la Uxellodunum (probabil în Puy d’Issolu în Dordogne), până când s-au terminat proviziile de apă. Cezar le-a tăiat mâinile supravieţuitorilor. A petrecut anul 50 î.Hr. organizând teritoriul proaspăt cucerit. După aceea, s-a simţit pregătit să-şi încheie conturile cu adversarii săi de acasă.

Premisele războiului civil din 49-45 î.Hr.

În perioada primei sale cuceriri a Galliei, Cezar fusese la fel de ocupat cu menţinerea şi îmbunătăţirea poziţiei pe care o avea acasă. A folosit o parte din bogăţia din ce în ce mai mare, provenită din prada din Gallia, pentru a angaja agenţi politici la Roma. Între timp, coeziunea triumviratului se clătina. Pompei era neliniştit din cauza succesului alarmant al aliatului său Cezar, aşa cum şi Crassus fusese faţă de vechiul său duşman Pompei. Alianţa a fost reconfirmată în grabă în aprilie 56 î.Hr. la întâlnirea de la Lucca, chiar în interiorul provinciei lui Cezar, Gallia Cisalpină. S-a stabilit ca Pompei şi Crassus să fie consuli pentru anul 55 î.Hr., să adopte legi care să-i prelungească lui Cezar comanda în provincii timp de încă cinci ani; Crassus urma să primească un mandat de cinci ani în Siria, iar Pompei, un mandat de cinci ani în Spania. Aceste legi au fost aprobate la timp. Crassus a fost eliminat printr-o mare înfrângere, de către parţi, în 53 î.Hr. Legătura de rudenie prin alianţă dintre Pompei şi Cezar a fost întreruptă de moartea Iuliei în 54 î.Hr. După aceasta, Pompei s-a îndepărtat tot mai mult de Cezar, iar în momentul rupturii Pompei s-a dat de partea nobilimii, cu toate că nu exista o încredere reciprocă între cele două părţi.

Problema care se punea era dacă ar trebui să existe sau nu un interval între data la care Cezar trebuia să demisioneze din funcţia de guvernator al provinciilor şi, implicit, de comandant al armatelor sale şi data la care ar fi trebuit să îşi înceapă al doilea mandat de consul. Dacă ar fi existat un interval, în acel timp Cezar ar fi fost persoană particulară, vulnerabilă în faţa atacurilor adversarilor săi; dacă era acuzat şi condamnat, ar fi fost ruinat politic şi