$$$

 Câteva poezii mai puțin cunoscute ale " Poetului Rondelurilor".

Amorul 

Alexandru Macedonski

Safirul de-un albastru limped

Umplut de-a cerului lumină

Nu străluceşte în splendoare

Decât în aur şi platină.

Nici diamantul în alamă,

Nu-şi are flăcările toate,

Nici corpul ce s-ascunde-n zdrenţe

Să ne ia minţile nu poate.

Ideea cea mai strălucită

Când nu e bine îmbrăcată

De graiu-n care e cuprinsă

E o miloagă dezmăţată.

Vestmântu-n toate predomneşte,

Dar când a patimei răscoala

Se umflă-n piept - Amorul singur

E mai frumos în pielea goală.

Valţul rozelor 

Alexandru Macedonski

Pe verdea margine de şanţ

Creştea măceşul singuratic,

Dar vântul serii nebunatic

Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.

Întâi pătrunse printre foi,

Şi le vorbi cu voce lină,

De dorul lui le spuse-apoi,

Şi suspină – cum se suspină...

Şi suspină – cum se suspină...

Albeaţa lor de trandafiri,

Zâmbind prin roua primăverei,

La mângâierile-adierei

A tresărit cu dulci simţiri.

Păreau năluci de carnival

Cum se mişcau catifelate,

Gătite toate-n rochi de bal,

De vântul serii sărutate,

De vântul serii sărutate.

Scăldate-n razele de sus,

Muiate în argintul lunei,

S-au dat în braţele minciunei,

Şi rând pe rând în vânt s-au dus.

Iar vântul dulce le şoptea,

Luându-le pe fiecare,

Ş-un valţ nebun se învârtea,

Un valţ – din ce în ce mai tare,

Un valţ – din ce în ce mai tare.

Vaporul Morţii 

Alexandru Macedonski

Între nori si între apa se ducea fara-ncetare

Ratacit din orice cale sub trasnitul lui catart;

Valuri-valuri dând navala si smucindu-l tot mai tare

Îl faceau sa sovaiasca peste pântecul cel spart.

Vântu-n funii suierându-si uriasa simfonie

Alerga sapând prapastii în adâncul guraliv,

Raspândind în largul marii o-ndârjita ironie

Printre urlete grozave de dusman nemilostiv.

Noaptea neagra de pe valuri îl vedea ca o naluca

Punct mai negru pe cerneala orizontului rotund,

Fara om ca sa-i dea suflet, fara minte sa-l conduca

Peste unda latratoare de la crestet pân-la fund.

Calatorii si matrozii putrezeau pe puntea rece,

Frunti albastre, buze vineti, pumni închisi si ochi sticliti,

Toti murisera de-a rândul; cinci si sase, opt si zece,

Si zaceau, mormane-nalte, galben-verde muceziti.

Repezi fulgere prin noapte albastreau de rautate,

Spintecând în larg vazduhul sub taiusul lor de foc,

Si-n zigzaguri ce iau vazul prin colori amestecate

Se stingeau suieratoare într-al valurilor joc.

Câte-un chip iesea deodata pentr-o clipa în lumina

Când de om trait pe mare sub un vânt argasitor,

Când de tânar cu par galben si cu buze de vergina

Înghetate înainte de-a-si sopti poema lor.

Si prin iadul de-ntuneric se ducea vaporul mortii,

Pe un pântec sau pe altul aplecând al lui schelet,

Dimineata-ncremenita sta în cer pe pragul portii

Si muia cu lacrimi negre nuantatul ei buchet.

Faunul 

Alexandru Macedonski

În ochii mei adânci, pe brânci un faun priveghează,

Visează straşnica plăcere ce poţi s-o smulgi unui viol,

Hipnotizări ce pervertesc rânjind împrăştiază

Şi-n fund de gingaşe potire ţâşneşte-n silă vitriol

În ochii mei adânci, pe brânci un faun priveghează.

Catifelează lin şi dulce cuvântul său — suspin blajin --

Dar când stăpân se crede-a fi, atunci pe pradă sare,

Brăzdează sânurile goale cu buze aprigi ca de Djin

Şi e un Iad de foc ascuns ce, până nu tresare,

Catifelează lin şi dulce cuvântul său — suspin blajin.

Zadarnic anii trec, şi trec — rămâne Domn în scaun,

Şi nu e om ca să nu-l poarte la pândă-n el pitit pe brânci,

Iar nu e ceas şi pas, răgaz să poţi avea de faun,

Eşti robul lui, şi totdeauna ca să trăiască el mănânci,

Zadarnic anii trec şi trec — rămâne Domn în scaun.

Rondelul cercetasilor 

Alexandru Macedonski

Mai mari, mai mici, trec cercetasii

Un print din suflet i-a desprins,

Pe toti în ochi cu foc nestins,

La tot spre-a fi cu el partasii.

Ca maine ei vor fi ostasii

Sub steagul tarii neinvins,

Cu mici, cu mari, trec cercetasii-

Un print din suflet i-a desprins.

Oricat le suntem 'naintasii,

De focul sfant ce l-am aprins,

Ne este sufletul coprins,

Si-ai noii tari vedem fruntasii

Când mari, sau mici, trec cercetasii.

Bucolica undă 

Alexandru Macedonski

Bucolica undă adoarme în tihna de salcii pletoase

Ici-colo trăsnite cu aur de-a soarelui apoteoză,

Când, fragezi păstori, în penumbră, albesc ca idile frumoase,

Şi goi izbucnesc dintre salciim eglogă lactee şi roză.

Bucolica undă-i primeşte molatică şi-nfiorată,

Sub blonzii cu plastice forme se simte schimbată-n femeie,

Prelinsă pe nudele corpuri ea tremură, şi purpurată

O scutură cinic dar dulce mişcări onduloase de-almeie.

Acşam dovalar 

Alexandru Macedonski

În Kars, sub cer cu fund de aur,

Pe când e soarele-n apus,

Încolăcit ca un balaur

Pe după deal aproape dus;

S-arată-n galbenul ce scade,

Topindu-şi faţa în azur,

O minaretă cu arcade

Ce predomneşte împrejur.

O vezi cu alba-i siluetă,

Ca o fantasmă sub iaşmac,

Ce-ascunde forma ei cochetă

Şi nişte ochi ce nu mai tac.

În micul ei pridvor de scânduri

Apar doi hogi în relief,

Din care unul stă pe gânduri,

Privind în zarea de sidef.

Celalt purtând pe cap turbanul

Ţesut din verde ibrişim,

Psalmodiază Alcoranul:

Alah abkar! Alah kerim!

Corabia

Alexandru Macedonski

La ţărm, corabia oprită

E ninsă de zăpada lunii

Şi marea tace odihnită,

De biciuirile furtunii.

Catarg şi pânze argintate

Abia uşor sunt legănate

Magia nopţii este sfântă

Verzuiele unde dormitează.

Novicii râd - Cârmaciul oftează,

Matrozii melancolic cântă.

Oraşul întreg scânteiază

Cu felinarele aprinse

Muzicile vesel vibrează,

Curse priveghează-ntinse.

Novicii în port se coboară,

Spre râs şi petrecere zboară;

Răscoala etăţii-i frământă

Safire pe ceruri lăcrămează.

Din cap mişcând, cârmaciul oftează,

Matrozii melancolic cântă.

Accente intime 

Alexandru Macedonski

În zilele aceste când inima expiră,

Când egoismu-n aer ca molimă planează,

Când florile simţirii din piepturi se retează,

Când bunul trai e ţinta la care se aspiră,

Când orice este nobil ne lasă reci şi muţi,

Când fruntea şi-o ridică toţi oamenii căzuţi,

De ce nu e putinţă s-adormi pe neaşteptate

Şi tocmai peste-un secol, nembătrânit d-etate,

Să te deştepţi prin farmec la viaţă şi lumină,

Călcând într-un nou secol pe-a vechiului ruină!

Nu plâng pe-o soartă crudă ce-n veci mă urmăreşte:

O inimă ce simte o dată se zdrobeşte!...

De mic Fatalitatea în cartea ei m-a-nscris

Să trec prin astă lume cum trece un proscris,

Dar plâng că nu văd cerul ce-n ochi se oglindeşte

Prin ochiul Omenirii la inime transmis!

De câte ori în taină, creând o lume-ntreagă,

Distrug pe cea reală, rup lanţul ce mă leagă,

Şi pentru alte zile mă simt că sunt născut:

Familii, ţări, fruntarii, le şterg prin cugetare,

Şi ridicând pe tronu-i familia cea mare,

În patrie comună văd globul prefăcut!

Simţiri mici şi înguste din epocile noastre,

Destule generaţii în scutecele voastre

Le-aţi înfăşat, şi ele, tot prunce au rămas:

Al secolului nostru cu secolul din urmă

Voi sunteţi compromisul spre-a face un nou pas;...

Făcutu-l-aţi?... Răspundeţi, căci secolul se curmă

Şi celălalt de-acuma ridică al său glas!

Ah! inima de lacrimi mi-o simt atât de plină;...

În locu-vă, răspunsul, sunt ele care-l dau!

Mai mult ca totdeauna povara ne înclină

Şi se refuză pâine acelor care n-au!

Mai mult ca totdeauna pământu-acesta mare

Nu poate să hrănească pe toţi câţi a născut,

Mai mult ca totdeauna, nimic e-o cugetare,

Ş-o frunză e poetul de crivăţe bătut!

Săracul şi bogatul n-au loc l-aceeaşi masă

Ş-aceeaşi atmosferă pe univers apasă,

Schimbarea nu există decât în proceduri;

De sunt zâmbiri pe buze, în suflete sunt uri;

Dispreţul covârşeşte pe-acela ce nu ştie

Că lumea este-o casă de joc de stosărie

În care se despoaie prin orişice mijloc

Şi că se-ngăduieşte să aibi prin pozunare

Cărţi bine măsluite spre-a face bancul mare,

Destul să nu te prindă vreun altul mai excroc!

Eu nu visasem lumea, desigur, precum este,

Şi când mă deştept astăzi ş-o văd fără de veste,

Îmi vine câteodată să mă ascund, să fug,

Sau singur, fără milă, smintit, să mă distrug,

Să nu mai văd lumina din cerul plin de soare,

Şi haina vieţii-n zdrenţe s-o lepăd la picioare!

Sărmani copii ce încă la sân de scumpe mume

Zâmbiţi acestui soare, neştiutori de lume,

Voi, care-aveţi un suflet umplut de bunătate

Şi care-aveţi să pierdeţi acea virginitate

De cugete-aurite din inimi inocente,

Nenţelegători încă de-aceste lungi lamente,

Cu frunţi mult mai senine c-al cerului azur,

Cu suflete curate ca focul cel mai pur,

De e ş-a voastră soartă ca să intraţi ca mine

În cercul unui haos de inimi în ruine,

Închideţi ochii voştri; ...Muriţi; nu mai intraţi;

Veniţi curaţi în lume, ieşiţi din ea curaţi!

Ce?... Plânsul mă îneacă şi nu mai am putere

Să-năbuşesc în mine accentul de durere

Când mumele m-ascultă c-o tristă-ncremenire,

Privindu-şi copilaşii cu inima-n privire!

Ce?... Dragile fiinţe să moară?... Înapoi!

Mori tu, poete searbăd, cu drojdii amărâte,

Din care porneşti lumii neîmpăcat război!

Să mor!... Zilele mele sunt astăzi hotărâte...

Nenorocite mume, e prea târziu să mor!

Dar dac-acea femeie ce-n pântecile sale,

În zilele-i frumoase de glorii triumfale,

Când supunea destinul c-un zâmbet răpitor,

Ursită-a fost să poarte pe bietul visător,

O! dac-acea femeie ar fi putut să ştie

Ce soartă pregătindu-şi îmi pregăteşte mie,

Nu ar fi fost mai bine cu mâini nendurătoare

Să mă omoare-ndată şi-apoi să se omoare?

Societate crudă, acuzatoare vecinic,

Sunt mulţi care lumina cerând-o l-al tău sfeşnic

S-au ars, ş-ale lor inimi ca nişte urne sfinte

Păstrează-abia cenuşa din mii de simţăminte,

Sunt mulţi care-n mijlocu-ţi şi-aduseră juneţea,

Ca să-ţi împrospăteze cu dânsa bătrâneţea:

Tu, absorbind degrabă prinoasele pe rând,

Te-ai folosit de ele şi i-ai privit căzând,

Şi-n loc ca să-ntinzi mâna victimelor simţirii,

Ai râs. Fatale timpuri! Când plânsul nu excită

Decât râsul ironic sau mila ipocrită.

Asupră-vă: planeze blestemul Omenirii!

Banchet la curte 

Alexandru Macedonski

(Poezie coreeană)

Vesel fumegă din cupe vinul roşu, generos,

Beau curtenii şi s-aude câte-un hohot fioros,

Dar poporul e afară ce se vaietă şi plânge...

Vinul fumegă din cupe, vesel, roşu - dar e sânge.

Piramidele de cărnuri mii de pofte răzvrătesc,

Şi monarhul le priveşte cu un zâmbet părintesc,

Dar cetatea este plină şi de groază, şi de jale...

Piramidele de cărnuri sunt victimele regale.

Ard în sfeşnice de aur parfumate lumânări,

Însă ceara li se scurge cu-nnegrite lăcrămări.

Şi serbarea se urmează c-o grozavă-nverșunare

Toţi se-nalţă şi închină ... - E a ţării-nmormântare.

Destinul 

Alexandru Macedonski

Se zice că Destinul stă-n mâna omenească...

Aştearnă-şi fiecare de vrea să s-odihnească...

Medaliile, însă, au vers, ca şi revers...

Munceşti şi mori de foame... Stai trântor, faci palate...

Numească-l muritorii, Noroc, Fatalitate,

Cu tălpile-i gigantici apasă-n Univers!

În cale ne stă vecinic privind la orişicare...

Şi-n clipă, de voieşte, te face mic sau mare...

Puternic fii ca Cezar, că el te face mic;

Fii mic, că te ridică să fii atotputernic;

El singur este mare, iar omul e nemernic,

Nemernic şi nimic!

Precum se duce fulgul oriunde vântu-l duce,

Oriunde hotărăşte, — acolo ne conduce!...

Să râdem sau să plângem rămâne neschimbat,

E surd şi nu ne-aude; e orb şi merge-orbeşte,

Zburând pe dibuite, înalţă, fericeşte,

Coboară nencetat!

Aşteaptă-l cu răbdare sau tremură de frică,

De vrea, el te scufundă, de vrea, el te ridică!

Vârtej fatal, te bagă în cercu-i de oţel,

Şi, facă-ţi fericirea, sau chiar să ţi-o sugrume,

Pe faţă puie-ţi râsul, sau dorul s-o consume,

Te ţine-nchis în el!

Întemeiază tronuri şi pe-altele sfărâmă

Un fulg e omenirea în mâinile-i de-aramă!

Cu regi şi cu popoare se joacă nemilos!

Adeseori ridică la culmile de stimă

Un suflet fără aripi, un corp mânjit de crimă,

Şi-adeseori Virtutea rămâne tristă jos!

În cartea sa fatală pe toţi înscrişi ne are

Pe cerşetorul gârbov şi pe-mpăratul mare!

Şi toţi deopotrivă în faţa lui rămân!

Dar el, de sapă-adesea şi drepţilor mormântul,

Încai au şi monarhii ce stăpânesc pământul,

Într-însul un stăpân!