***

 Grozavă iapă avea moş Pintilie! Cum ţi-i lumina! Aşa de iute. Şi frumoasă de nu se poate spune. Aşa, când se uita la dânsa, semăna orecum cu nevasta-sa, Aspaziţa când era tânără. Tot aşa îi fremătau nările şi ei. Şi ca să fim drepţi, lată mai era în şale şi dârză. Când te săgeta cu privirea, deodată te lua fiorul cel rău şi două săptămîni nu mai erai om. Tot erai numai fierbinţeli şi doruri aprinse. Asta a fost odată, demult. Acum e pipernicită şi amăruie cumva la privire. Da’ dârză tot a rămas. Cu sufletul tot verde şi inima la locul ei. Nu plecată pe cărări, ca inima cucoanei Marghioala, de stă toată ziua de boceşte după flăcăi. Că dacă s-au dus, s-au dus. S-au dus în târg la Fălticeni, doar nu pe lumea cealaltă. Vin de două ori pe an acasă… Domni!

Moş Pintilie îşi dregea hamul. Cu dichis şi metodă îl dregea. Îl căuta de rupturi, punea petic, cosea, dădea cu seu… Eheee…! Ca dânsul, nu-şi mai dregea hamul decât Petre a lu’ Fuioru, zis Prostu’ şi Mircea a lu’ Bodrângă din dealul Popii. Erau de-acelaşi leat. Făcuseră armata împreună. De-acolo învăţaseră, de la regiment. Hamul din mână are 47 de ani. Da’ nu-i dai nici doi. Aşa-i de moale şi de chitit. 

Când era tânăr, moş Pintilie era nărăvaş în iubire. Dădea cu piciorul! Uneori şi cu pumnul. După cum era nevoie. Altădată se ajungea şi la cuţite…. Îi plăcea să doarmă în pat străin. Grozav ce-i plăcea somnul la sân de muiere măritată! Muierile măritate-s mai pârguite, mai cu nazuri în sânge, mai aprinse-n doruri. Când intri în podul de fân la miez de noapte, toate-s numai o arşiţă. Te şi temi să nu se aprindă fânul ori, Doamne fereşte, fânarul. Faci pagubă la om străin şi-i păcat. 

Dar cel mai urât e când se prinde bărbatul. Şi-n loc să găseşti ciută tânără frecată cu busuioc, găseşti ţap bătrân cu furcă-n mână. Uneori cu topor. După cum ţi-i norocul. Oricum, e semn clar că nu e a bine. S-a dus norocu-n bălării. Ai pus-o de parastas! Jale verde, dom’le!

Moş Pintilie mustăceşte. Şi-aduce aminte de toate acestea şi parcă-i râde sufletul. Acu’ are 79 de ani. Ieri i-a împlinit. A primit tort de la nepoţi şi-un cojocel cu blană de dihor de la feciori. Frumos cojocelul. Călduros.O să-l poarte duminica la biserică şi marţea când o merge-n târg.

Cu Dumnezeu se avea bine moşul. Stăteau la taclale seara, de când se stingea lampa, până mai înspre cântatul cucoşilor. Dacă nici el nu avea somn!?! Că se şi plângea, cică: „Măi Pintilie, dacă aş închide ochii numai trei secunde s-ar duce Dracului lumea asta…!” Mai vorbeau despre politică, despre pensii, despre Ileana cea grasă, despre pământ, animale, câte şi mai câte. Dumnezeu Vasile îl chema pe dânsul şi era fratele neveste-sii. Stătea la ei de când îi arsese casa, din ’69. Adică de doi ani. Tot atunci îi murise şi nevasta. Se înecase cu fum.

Dumnezeu avea 81 de ani. Nu-i implinise ieri. Îi împlinise în primăvară, în cântecul ciocârliei. Mustea pământul de viaţă! Copacii grei de floare, se lăfăiau în soare ca nişte motani puşi pe lenevit. În aer, se simţea miros de copil proaspăt miruit şi de sărbătoare scoasă din pieptul abia mâjit a douăsprezece fete mari. Până şi crucile din cimitir erau pline de primăvară, îmbâcsite de linişte şi vis. Numai Dumnezeu era supărat. El vroia să moară. Trecuse mai bine de un an de când murise nevastă-sa, Maria şi lui i se făcuse dor de dânsa. Avea aşa, o apăsare pe inimă, o zădărnicie în suflet care nu era cu priinţă vieţii. Mai mult închis în el însuşi, asculta noaptea cântecul stelelor. Ieşea pe cerdac, cu cugetul amorţit şi asculta povestea celor care nu mai sunt. Povestea lor este simplă. E ca o mlădiere de vânt. Toată lume o ştie, dar nimeni nu vorbeşte de ea. O păstrează în lăuntrul lor ca spaimă a celor viitoare.

Era om bun Dumnezeu. Avea firea blândă şi puţin plimbată prin deşertăciuni. Oamenii din sat îl căutau pentru sfaturi. Îi plăcea să sfătuiască. Îşi trecea mîna prin păr, profetic, ochii îi tresăltau a viaţă nouă, proaspătă, iar glasul părea că se rostogoleşte spre tine în picături mari de ploaie de vară. Timpul se făcea rotund şi-n mijlocul lui stătea Vasile Dumnezeu cel plin de har şi bună cuviinţă. Grozav îi plăcea lui Dumnezeu să de-a sfaturi! Acestea erau singurele lui momente de viaţă. În restul timpului părea un mort rătăcit printre nişte oameni aproape vii. Că viu pe de-a-ntregul nu este nimeni. De-a lungul vieţii, toţi oamenii mor câte un pic.

Om bun era şi moş Pintilie. Bun de gură, bun la cosit, bun la tăiat lemne…. Coţcar vechi! Ş-acuma mai scăpa ochii după vreo nevestică mai bălăioară, mai fâşneaţă, cu sângele iute şi mers legănat. Că după mers le cunoştea el.

Când era tânăr, s-a iubit cu o nevestică de jandarm pe trupul căreea înfloreau macii. Aşa era de frumoasă. Şi ca să se păstreze, făcea baie de două ori pe săptămână în lapte de măgăriţă, fiert cu trandafiri franţuzeşti şi crini imperiali. Pentru ca apoi,să se clătească cu apa de rouă culeasă din 333 muşcate sălbatece. O ştia de frumoasă până şi târgul Iaşilor. Grozav o iubise! Nici viaţa n-o iubea aşa.

Îi făcuse rochie numai de fluturi de noapte prinşi în „Săptămâna mare”, cât a stat la biserică. Cu mâna lui o cususe. În noaptea când i-a dăruit-o, s-a deschis cerul şi îngeri goi coborau înfiorând pământul. Iar el se credea Dumnezeu Tatăl.

Ehe…..! Asta era în tinereţe. Acum e cheag bătrân şi gârbovit de vremi. Oasele-i scârţie. Când se apleacă, parcă ar fi o uşă neunsă. Noroc de nepoţi că-l mai fac să râdă şi de nevastă că-i dă să mănânce. Bună nevasta, săraca. Alta de mult l-ar fi lăsat….

Dragos Hutuleac