***

 Nicolae Iorga constata că semnificația șarpelui cu cap de lup, devenit Stindardul de luptă al dacilor, Lupul dacic, numit de romani Dracon, nu este ”numai un simbol animalic, ci esența religiei strămoșești”.

LUPtătorii daci erau asemeni LUPilor, iar stindardul lor, prin vuietul scos de șuieratul vântului îi speriau de moarte pe dușmani, fiind apreciat în toată lumea pentru impactul inspăimântător pe câmpul de luptă.

Cu această moștenire s-au ridicat la luptă străMoșii noștrii, fie ei Hiperboreeni, Pelasgi, Geți, Daci, Valahi, Români sau cum am fost numiți de către ceilalți, de la începuturile pământului până acum.

Stindardul de luptă al dacilor - Lupul dacic face parte din heraldica militară a dacilor, de unde a fost preluat de armata imperiului roman și transformat în Dracon.

Stindardul dacilor este cunoscut în antichitate, în special datorită războaielor romane de jaf şi cotropire a Daciei. Stindardul armatei dacilor avea forma unui cap de lup cu gura deschisă, care se continua cu un corp de şarpe, confecționat din material textil care se umfla în bătaia vântului și alcătuia o flamură serpentiformă orizontală. Capul de lup, cu gura deschisă, făcut uneori din bronz sau argint, era fixat cu gâtul într-o lance sau prăjină. Printr-un ingenios sistem interior, sub acțiunea curenților de aer, stindardul dac producea un șuierat puternic, ce avea ca efect îmbărbătarea luptătorilor proprii și panicarea celor inamici. 

Atestarea certă a acestui stindard în legătură cu dacii se află în peste 20 de imagini sculptate pe unele metope ale Columnei lui Traian, în special în scenele de luptă, în preajma unor fortificații dacice sau a unor căpetenii de rang înalt din rândul dacilor. În cel puțin două cazuri, reprezentarea stindardului pe Columnă este legată și de reprezentarea lui Decebal. Reprezentări ale stindardului dacilor apar și printre prăzile de război sculptate la baza Columnei, la Piața Poporului din Roma ș.a. 

După războaiele cu dacii, armata Imperiului Roman a constatat impactul printre combatanţi al Stindardului de luptă al dacilor (Lupul dacic) şi l-au preluat cu anumite modificări. 

La colonizare era o practică a romanilor în preluara elementelor care li se păreau eficace în luptă, descoperite la populaţiile locale. Adesea preluau războinici cu echipamentele obişnuite, ca mercenari pentru alte zone de influenţă. 

Draco a fost adaptarea armatei romane după Lupul dacic - Stindardul de luptă al dacilor și a constat dintr-un cap de dragon (în loc de capul de lup), cu un corp de pânză colorată bătută în vânt. Unele rapoarte indică faptul că Draco facea un sunet straniu când vântul sufla prin el, similar Lupului dacic. Soldatul călăre desemnat a purta stindardul Draco a fost numit Draconarius, Draconar; Draconari, plural.

Lupul dacic, ,,balaurul” sau Draconul cum l-au redenumit romanii s-a transformat din punct de vedere mistic şi religios, iar credinţele ,,păgâne” au fost absorbite şi transformate de către creştinism într-un proces lent. Românii, ca urmaşi ai dacilor, au preluat din vechiul tezaur spiritual dacic acele elemente care au venit in concordanţă cu noua doctrină teologică şi filosofică. Complexul religios bazat pe ,,credinţa în nemurire” nu a putut fi ignorat de către numeroşii misionari creştini care au cercetat ţinuturile nord-dunărene.

Mercenarii romani l-au înfrânt pe Decebal, dar nu i-au biruit pe daci. Dacă nu au putut fi înfrânți prin lupte drepte, au luați cu munca de lămurire pentru schimbarea credinței și formarea unei populații umile, slugarnice, duplicitare, depersonalizate. În noile condiţii, care au intensificat procesul de creştinare a dacilor şi au favorizat pătrunderea creştinismului la dacii liberi, dragonul a primit semnificaţia simbolică a ,,răului“, devenind antipodul simbolului creştin – crucea. 

Din vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337), dragonul – însemnul militar pe care romanii l-au purtat ca stindard propriu 200 de ani, a fost adus sub lancea stindardului imperial (,,labarum”), impus de creştinism.

Tema acestei reprezentări a fost apoi preluată şi de alţi împăraţi romani şi s-a răspândit în toată ,,lumea creştină”. Introducerea acestui nou ,,insemn militar” s-a lovit la început de tradiţia ,,balaurului”, care simboliza eroismul, credinţa în victorie şi în nemurire, la care dacii nu au înţeles să renunţe, continuând să-l păstreze cu noua semnificaţie.

În ţinuturile vechii Dacii, lupta între ,,cruce” şi ,,balaur” a semnificat, lupta între păgânism şi creştinism. Pătrunzând mai întâi la oraşe, creştinismul a determinat pe mulţi ,,romani” care nu au înţeles să renunţe la credinţele ,,păgâne”, să caute adăpostirea idolatriei lor la sate. Unii daci romanizaţi din Sudul fluviului au găsit scăparea la fraţii lor din Nordul Dunării.

 Cuvântul care a desemnat pe ,,omul de la ţară” – paganos – a devenit şi pe pământul vechii Dacii, printre daci, sinonim cu ,,închinător la idoli”, de unde a rezultat cuvântul păgân, adică necredincios. O lege dată de împăratul Valentinian, în anul 368, numea cultul vechi religia paganorum, iar înţelesul acestui cuvânt – necredincios – a fost moştenit în toate limbile romanice.

 În acest context, creştinismul nu a înlăturat fidelitatea faţă de unele obiceiuri şi simboluri străvechi. Limba latină şi modul de gândire roman s-au plecat legilor pământului vechii Dacii, ca în Galia şi Spania, iar noua religie a fost adaptată realităţilor socio-politice şi condiţiilor de viaţă ale dacilor, mai mult sau mai puțin creştinaţi. Odată cu generalizarea acestor procese socio-spirituale, spre sfârşitul secolului al IV-lea, ,,balaurul”, ca stindard, a împărtăşit aceeaşi soartă ca în întreaga lume creştină.

Vechile stindarde ostăşeşti, precum a fost şi steagul cu ,,balaur”, au fost depuse în biserici şi folosite în alaiuri religioase. Atunci, probabil, dragonul (balaurul) a coborât la picioarele Sfântului Gheorghe, simbolizând victoria credinţei creştine asupra vechilor ,,superstiţii”, la care dacii au ţinut cu atâta străşnicie.

Istoricul Durmont scria, in anul 1870, că ,,Sfântul Gheorghe apare ca o copie a cavalerului Zălmoxeian (Danubian sau trac)“. Acest sfânt, care a devenit patronul bisericii ortodoxe române, are o obârşie getică, fiind martirizat în vremea împăratului ,,păgân” Diocleţian (în anul 303), care a condamnat la muncă silnică sau la moarte mai mulţi misionari creştini.

Creştinismul a înlocuit ,,balaurul” – devenit simbol al  răului, cu crucea, dar dacii şi mai apoi românii i-au preluat simbolurile cromatice, schimbându-se doar esenţa, învelişul rămânând acelaşi. Tradiţia adânc înrădăcinată a credinţelor ,,păgâne”, precum şi faimoasa doctrină a ,,nemuririi” au fost preluate de creştinism sub forma ,,vieţii de apoi” din spiritualitatea strămoşilor poporului român.

Aceasta pledează pentru o continuitate de simboluri în ţinuturile carpato-balcano-danubiano-pontice, mai ales că procesul de transformare etnică şi spirituală a pătruns definitiv şi ireversibil în mediul rural. Reprezentarea ,,Sfântului Gheorghe ucigând balaurul”, larg răspândită la români, simbolizează, metaforic, victoria crucii asupra ,,balaurului”, care a fost nevoit să se refugieze, din nou, în mitologie, ca simbol al răului.

Cultul său, precum altădată cultul ,,dragonului”, s-a răspândit în întreaga lume creştină, la italieni, la englezi, la francezi, iar mai târziu la ruşi, pretutindeni simbolizând biruinţa crucii asupra credinţelor păgâne. Prin aceasta, dacii au perpetuat spiritualitatea lor arhaică, contribuind la unitatea lumii creştine.

Cu unele modificări de formă şi structură, dragonul a fost folosit în Britania şi după retragerea armatelor şi administraţiei romane. 

Legendarul rege al celţilor, Arthur, intrat în legendă pentru luptele purtate cu saxonii, a repurtat, în anul 500, o victorie asupra acestora, în apropierea muntelui Badon. Celţii au folosit ca stindard dragonul zburător, a cărui prezenţă pe pământul Britaniei era legată de staţionarea trupelor romane pe limes-ul construit împotriva picţilor şi scoţilor. Regele Arthur a fost imortalizat ridicând un astfel de stindard în onoarea tatălui său, Uther Pendragon.

 Cognomenul ,,Dragon” (Draco) fusese întâlnit, cu mai bine de 250 de ani în urmă şi la militarii daci din trupele romane de pe hotarul de răsărit al Imperiului roman. ,,Dragonul” purtat ca stindard de către celţi, la cumpăna veacurilor V-VI, era confecţionat din ţesătură uşoară, cu gura deschisă prin care pătrundea aerul la cea mai mică adiere de vânt, determinându-l să ia forma de balaur zburător şi să scoată un sunet ascuţit care semăna teroare în rândul duşmanului şi încredere pentru războinicii care-l urmau.

Redat de către vexilologul Withney Smith de pe un document de epocă, dragonul folosit de celţi şi-a dezvăluit pentru prima oară cromatica păstrată, probabil, aşa cum a fost ea moştenită de la dacii care l-au adus pe pământul Britaniei. Chiar dacă imaginea diferă de cea a ,,balaurilor” descrişi de către guvernatorul Arian al Cappadociei, nu putem trece pe lângă faptul că dragonul, ca insemn heraldic existent la ,,romano-britanicii” din vremea regelui Arthur era structurat cromatic în culorile: roşu, galben şi albastru.

Cromatica acestui dragon întăreşte ipoteza conform căreia, culorile heraldice ale strămoşilor poporului român au fost roşu, galben şi albastru, culorile vizibile ale curcubeului. Acest chip a fost păstrat de urmaşii dacilor romanizaţi şi a celor creştinaţi în tot Evul Mediu, în mediul sătesc, rustic, unde creştinismul n-a reuşit niciodată să învingă toate credinţele şi ,,superstiţiile” arhaice, păstrate şi adaptate noilor condiţii.

Cele trei culori au fost păstrate, în mod oficial, întrucât acestea au fost culorile etniei şi ale pământului din spaţiul carpato-­danubiano-pontic, fiind conservate prin tradiţie şi impuse de obiceiul pământului. Preluarea simbolurilor cromatice ale străvechiului ,,balaur” dacic de către creştinismul biruitor s-a înscris deci în acest ,,obicei al pământului”.

Împrejurările vitrege în care s-a format şi afirmat poporul român, nevoit mai multe secole să trăiască în ,,mici republici”- cum numea în secolul XVIII istoricul ungur Nicolae Bethlen formaţiunile politice prestatale româneşti organizate pe văi şi la adăpostul codrilor, – au permis conservarea tradiţiilor arhaice,  cu simbolistica specifică.