miercuri, 7 august 2024

***

 Prefacerea eternă

                       Omar Khayyam


Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare

Făptură plămădită din rouă şi eter!

Câte minuni ca tine zeflemitorul cer

De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?


Aceste ornamente pe cupa delicată

Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.

De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?

Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat - de cine?


Olarul stă în faţa roţii. Cântă.

El modelează şolduri şi ulcioare.

El cranii mândre de sultani frământă

Şi ofilite mâini de cerşetoare.


S-aspiri aici la tihnă - ce tristă nebunie!

Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.

Curând te vei întoarce sub chip de iasomie

Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.


Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur

Din sângele fierbinte al unui împărat.

lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur

Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.


Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut

Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.

Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram

Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?


De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,

De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.

Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ

Pe care-o sfarmi - alt'dată era doi ochi albaştri.


Priveam uimit olarul cum harnic modela.

Deodată auzit-am bucata de argilă:

Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!

Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".


Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,

Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.

Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,

Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?


Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,

Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme

La despărţire trupul. lar craniul care geme

De patimi, o să-l calce olarii în picioare.


Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.

Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.

Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:

”Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".


Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii

Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.

Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură

Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.


O mie de ulcioare, acasă la olar,

Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,

Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii

Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".


Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o

Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii

Dar timpu', - acest zănatec olar, ce-a modelat-o,

Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.


Acest vas fu odată un biet îndrăgostit

Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.

lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit

Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.


Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,

Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână

E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.

Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.


Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!

Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.

Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă

Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.


Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.

Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.

Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid

Tăcerea fără nume pe univers stăpână.


De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.

O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!

Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut

Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.


„Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.

”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”

Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:

”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."


Mă întristează pururi a Roţii învârtire

Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.

Nu am însă puterea să mă despart de lume

Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.


Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie

De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?

Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.

Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.


Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin

Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:

Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin

În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.


O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!

Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi

La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine

Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.


Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.

Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge

Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.

lar inima mi-e plină - ca un ulcior, - de sânge.


S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place

Şi î mpotriva noastră, iubito, uneltesc.

Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,

„Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

***

 Povestea tragică a Elenei Văcărescu, prima iubire a lui Ferdinand al României Una dintre cele mai mari poete de la începutul secolului XX a...