$$$

 În martie 1977, cutremurul de 7.4 grade a prăbușit soclul statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul din fața Bibliotecii Universitare din București, lăsând monumentul de 12 tone să atârne periculos la 45 de grade, iar o echipă de 40 de ingineri, sculptori și muncitori a lucrat 5 zile non-stop pentru a stabiliza statuia cu cabluri de oțel și vinciuri, săpând fundații noi în pământul fisurat, turnând beton în condiții de urgență, salvând monumentul istoric din 1874 de la prăbușire completă, într-o operațiune care combina inginerie de urgență cu restaurare de artă.

Statuia ecvestră - Mihai Viteazul călare, 12 tone de bronz masiv, pe soclu de 6 metri - a fost ridicată în 1874. După 103 ani, cutremurul a distrus fundația. Soclul se înclină 45 de grade. Statuia amenința să cadă oricând.

Profesor inginer Alexandru Popescu, 58 de ani, specialist în structuri istorice, a ajuns la fața locului la o oră după cutremur. "Fundația s-a rupt. Soclul atârnă. Statuia de 12 tone e susținută doar de armătură parțială. Poate cădea în orice moment. Avem ore, maximum zile."

Problema: nu poți abandona monumentul să cadă. E patrimoniu național. Dar nu poți nici lucra normal - pământul e instabil, replici seismice continue, pericol de prăbușire la orice mișcare.

Soluția: stabilizează imediat cu cabluri temporare, apoi reconstruiește fundația în condiții de urgență.

Echipa formată în 3 ore: 10 ingineri structuralisti, 5 sculptori pentru protecția bronzului, 25 de muncitori pentru săpat și turnare beton. Obiectiv: salvează monumentul în 5 zile, înainte de următorul cutremur major prevăzut de seismologi.

Prima zi: stabilizarea temporară. Au adus 8 cabluri de oțel groase, fiecare cu capacitate 5 tone. Au înfășurat cablurile în jurul statuii, ancorându-le în 4 puncte cardinale de structuri stabile - clădiri adiacente și piloți de beton înfipți rapid în pământ.

Ion Marin, 42 de ani, alpinist industrial, a urcat pe statuă pentru a fixa cablurile. "Bronzul e deteriorat în unele zone. Trebuie înfășurat cablu fără a afecta sculptura. Lucrezi la 8 metri înălțime, pe o structură care se poate prăbuși oricând. Fiecare mișcare calculată."

După 18 ore de lucru, statuia era susținută de 8 cabluri tensionate. Înclinarea oprită la 45 de grade. Dar era doar temporar. Trebuia fundație nouă.

Ziua a doua: săpat fundația. Au săpat în jurul soclului vechi, expunând fundația deteriorată. Găseau crăpături mari în beton vechi - 10-15 cm lățime în unele zone. Pământul sub fundație se deplasase 30 cm pe orizontală din cauza cutremurului.

Gheorghe Popescu, 45 de ani, inginer fundații, coordona săpatul. "Săpăm groapă nouă în jurul celei vechi. Adâncime 3 metri, lățime 5 metri. Vom turna fundație nouă în jurul celei vechi, să preia greutatea."

Săpatul în condiții de replici seismice continue era coșmar. La fiecare replică - și erau 10-15 pe zi - pământul se mișca, pereții gropii riscau să se prăbușească. Au întărit cu cofraje metalice continuu.

Ziua a treia și a patra: turnare beton. Trebuiau să toarne 30 de metri cubi de beton armat în fundație nouă. Dar nu putea fi turnare normală - trebuia conexiune structurală cu fundația veche și cu soclul.

Au improvizat: au forât gauri în fundația veche, au introdus armături de oțel care conectau vechi de nou. Au turnat beton în etape - strat de 30 cm, lasă 6 ore să întărească, alt strat. Proces lent dar sigur.

Sculptorul Vasile Ionescu, 52 de ani, supraveghea ca betonul turnat să nu atingă bronzul statuii. "Bronz vechi de 103 ani e fragil. Contactul cu beton proaspăt poate crea coroziune. Punem membrane de protecție, verificăm fiecare punct de contact."

Cea mai critică operațiune: redresarea parțială. După ce fundația nouă era turnată dar înainte să întărească complet, trebuiau să reducă înclinarea de la 45 la maximum 10 grade. Folosind vinciurile conectate la cabluri, au tras încet, milimetric, 3 ore continuu.

"Tragem 5 milimetri. Oprim. Verificăm. Ascultăm fisuri. OK. Tragem alți 5 milimetri." Profesor Alexandru coordona cu metronom și clinometru. La final, înclinare redusă la 8 grade - acceptabil pentru monument istoric.

Ziua a cincea: finalizare. Betonul era întărit 80% - suficient pentru a susține greutatea. Au desfăcut vinciurile și cablurile temporare treptat, transferând greutate pe fundația nouă. Au monitorizat cu clinometru - zero mișcare. Fundația ținea.

Ultima verificare: profesor Alexandru a urcat personal pe statuă, a măsurat cu aparatura precisă. "Înclinare 8 grade față de vertical. Fundație nouă stabilă. Monument salvat. Lucrări de finisare necesare, dar pericolul imediat eliminat."

Bilanț: 5 zile de muncă non-stop, 40 de oameni, zero accidente grave (trei răni minore), monument de 12 tone salvat de la prăbușire, fundație nouă care va rezista încă 100 de ani.

Profesor Alexandru când a scris raportul final a adăugat o notă personală: "Am salvat Mihai Viteazul pentru a doua oară. Prima dată în 1601, prin sabie. A doua oară în 1977, prin inginerie. Ambele necesară curaj, ambele salvând simbolul națiunii."

Astăzi, când restaurările sunt planificate cu luni în avans și tehnologie modernă, este greu să înțelegi că în 1977, o echipă a salvat un monument de 12 tone atârnând la 45 de grade, lucrând 5 zile non-stop în replici seismice, turnând fundații în condiții de urgență, redresând bronz cu vinciuri, într-o cursă contra prăbușirii care putea veni în orice secundă.

$$$

 În februarie 1974, 35 de elevi și doi profesori de la Școala Generală din satul Fundu Moldovei au rămas izolați după ce o viitură de primăvară bruscă a mărit râul Haășmașul cu 3 metri, înghițând podul de lemn care era singura lor cale de întoarcere acasă, iar comunitatea a improvizat în 6 ore un sistem de tirolian peste râul turbulent folosind cabluri de șantier, coșuri de metal și frânghii, traversând cei 35 de copii unul câte unul prin aer peste 40 de metri de apă învolburată, în frig și vânt, pentru a-i duce în siguranță pe malul opus unde părinții îi așteptau disperați.

Excursia fusese planificată simplu. Profesoara Maria Ionescu, 38 de ani, și profesorul Ion Popescu, 45 de ani, au dus cei 35 de elevi (vârste 10-14 ani) în vizită la Mănăstirea Putna, la 15 kilometri de sat. Traversare peste Haășmașul pe podul de lemn, drum obișnuit făcut de zeci de ori.

Dar primăvara venise brusc. Zăpada topită din munți a umflat râul în câteva ore. Când grupul s-a întors la ora 16:00, podul nu mai exista. Înghițit de ape. Râul urla la 3 metri peste nivelul normal, 40 de metri lățime, curent de 4-5 metri pe secundă. Imposibil de trecut.

Pe malul opus, la 200 de metri, satul. Părinții văzând situația au venit la mal. Strigau, făceau semne. Dar între ei și copii - 40 de metri de apă turbulentă, rece, mortală.

Ion Popescu a evaluat opțiunile. "Așteptăm aici până scade apa" - dar când? Zile? "Mergem pe jos 50 de kilometri ocolul la pod metalic" - imposibil, copiii nu rezistă, se întunecă în 2 ore. "Trecem înotând" - sinucidere, curentul te ia în 3 secunde.

Pe malul opus, Gheorghe Marin, 42 de ani, țăran și fost militar, a avut ideea. "Facem tirolian! Avem cabluri de la șantierul forestier! Întindem cablu peste râu, trecem copiii în coșuri!"

Șantierul forestier de la 2 kilometri avea cabluri de oțel groase folosite pentru tras lemn. Au adus cablu de 60 metri lungime, diametru 12 milimetri. Rezistență: 2 tone. Perfect pentru a susține un copil în coș.

Problema: cum ancorezi cablul de partea cealaltă a râului? Nu poți traversa să îl legi.

Soluția: aruncă capătul peste râu. Au legat capătul de o piatră de 5 kg. Vasile Dumitrescu, fost atlet, a aruncat piatra cu cablu legat de ea. Prima încercare - 35 de metri, în apă. A doua - 38 metri, aproape. A treia - 42 metri, pe malul opus!

Profesorii au prins capătul, l-au legat de un copac solid. Pe malul satului, capătul a fost anchorat de un camion Steagul Roșu încărcat cu pietre - 10 tone, imobil.

Cablul întins peste râu, la 8 metri înălțime deasupra apei. Dar încă nu era sigur - trebuia tensionat perfect, fără săgeată (fără cădere la mijloc).

Au folosit troliul de la camion pentru a tensiona cablul până devenea rigid ca un șină de tren. Apoi au testat cu sac de 50 kg - l-au atașat cu carabiniere și role, l-au trimis peste râu. A mers perfect.

Acum trebuia coșurile. Nu aveau coșuri speciale. Au improvizat din coșuri metalice de la șantier - coșuri pentru transportat scule. Au întărit cu frânghii, au adăugat centuri de siguranță improvizate din curele.

Primul copil traversat: Mihai, 14 ani, cel mai mare și curajos. L-au așezat în coș, l-au legat cu centură, au atașat coșul de cablu cu carabiniere și role. Apoi, țărani pe malul opus au început să tragă frânghia de ghidare.

Coșul s-a mișcat. Mihai a început să plutească prin aer deasupra apei urlătoare. Treizeci de secunde de traversare - cele mai lungi 30 de secunde din viața lui. Când a atins malul opus, mama lui a plâns și râs simultan.

Următorii 34 de copii, unul câte unul. Fiecare traversare 30-40 de secunde. Unii copii plângeau de frică în coș. Alții râdeau de emoție. Profesorii de pe malul izolat îi încurajau: "E ca un carusel! O aventură!"

Ana, 10 ani, cea mai mică, a trebuit convinsă 10 minute. "Nu vreau! E înalt! Am frică!" Profesoara Maria a luat-o în brațe. "Eu vin imediat după tine. Te aștept pe cealaltă parte. Ești curajoasă." Ana în final a acceptat, plângând dar cuminte.

După 3 ore, toți cei 35 de copii erau pe malul satului. Acum rămăseseră doar cei doi profesori pe malul izolat. Maria a traversat penultimă. Ion ultimul - după ce a verificat că nimic nu rămâne în urmă.

Când Ion a atins malul, la ora 22:00, întreaga operațiune era completă. Șase ore de la descoperirea dezastrului până la salvarea completă. Zero accidente, zero răniți, 35 de copii și 2 profesori în siguranță.

Gheorghe Marin, care avusese ideea tirolian, când a dezlegat cablul a spus: "Am servit în armată la trupele de munte. Am învățat tirolian acolo. Nu am crezut că voi folosi vreodată pentru a salva copii. Dar iată, viața e surprinzătoare."

Bilanț: 37 de persoane salvate folosind 60 metri de cablu de oțel, două coșuri metalice, frânghii, un camion ca ancoră și ingeniozitate rurală. Tirolianul a rămas întins 3 zile până când apa a scăzut - timp în care a fost folosit de alți 20 de săteni pentru traversare urgente.

Astăzi, când astfel de situații ar însemna elicopter de salvare și proceduri complexe, este greu să înțelegi că în 1974, o comunitate rurală a improvizat în 6 ore un sistem de tirolian funcțional peste un râu în viitură, traversând 35 de copii în coșuri metalice, demonstrând că ingeniozitatea și curajul pot rezolva crize care par fără soluție.

$$$

 În noaptea de 18 ianuarie 1974, doctorul Vasile Dumitrescu, 52 de ani, medic din Râmnicu Vâlcea, a traversat pe schiuri 12 kilometri prin viscol și ger de -22°C pentru a ajunge la Cabana Oiște din Munții Căpățânii, unde o femeie în travaliu, Maria Gheorghiu (24 de ani), se afla în pericol mortal de hemoragie după ce drumul forestier fusese blocat complet de o avalanșă de zăpadă căzută cu 6 ore înainte.

Maria și soțul ei, Nicolae Gheorghiu (26 de ani, inginer forestier), petrecuseră trei zile la cabana aceea izolată, o vacanță de iarnă liniștită. Era însărcinată în luna a opta, dar medicul din oraș îi spusese că totul era normal, că avea încă 3-4 săptămâni. "Puteți merge la munte, dar stați aproape de cabane, nu riscați."

În dimineața de 18 ianuarie, vremea s-a schimbat brusc. Vânt puternic din nord, temperatură de la -8°C la -22°C în două ore, ninsoare densă. La ora 11:00, avalanșa. Un front întreg de zăpadă, aproximativ 200 de metri lățime, s-a desprins de pe Vârful Căpățâna și a căzut exact peste drumul forestier care era singura cale de acces spre cabană. Patru metri înălțime de zăpadă compactă, 150 metri lungime. Drumul era îngropat complet.

La ora 14:00, Maria a simțit primele contracții. Nicolae nu s-a îngrijorat inițial - "Poate sunt false, se întâmplă." Dar la ora 15:00, contracțiile deveniseră regulate. Șapte minute între ele. Apoi cinci minute. "Nicolae, copilul vine. Acum."

Cabana avea un singur telefon, conectat printr-un fir vechi de aramă la rețeaua din Brezoi, la 8 kilometri. Nicolae a sunat la spital. "Soția mea naște! Veniți urgent!"

Problema: cum ajungi la cabană? Drumul forestier - blocat de avalanșă. Elicopter - imposibil, viscol, vizibilitate zero. Vehicule cu șenile - ar lua 8 ore să ajungă, să treacă avalanșa, prea mult timp.

Doctor Vasile Dumitrescu era de gardă la spitalul județean când a primit telefonul. A ascultat situația. A calculat rapid. "Femeia e la prima naștere. Hemoragia poate începe oricând. Dacă nu ajung în 3 ore, poate muri ea și copilul."

Vasile era alpinist experimentat. Membru al clubului de alpinism local de 20 de ani. Făcuse traversarea Făgăraș de 5 ori. Cunoștea muntele ca pe buzunarul lui.

"Merg pe schiuri," a spus. "Pot ajunge în 2-3 ore."

Toată lumea din spital a încercat să-l oprească. "E nebunie! -22 grade! Viscol! Noapte în 3 ore! Vei muri acolo!"

Dar Vasile a văzut cazuri de hemoragie la naștere. Știa ce înseamnă. Femeia avea 24 de ani. Copilul nenăscut. "Dacă nu încerc, mor amândoi sigur. Dacă încerc, poate au o șansă."

Vasile și-a pregătit echipamentul ca pentru o expediție arctică:

- Schiuri de tură cu fochii de escaladare

- Rucsac medical: instrumente de naștere, medicamente, comprese, pensă, fire de sutură, morfină

- Haine: trei straturi de lână, geacă de piele, mănuși duble, cagulă, ochelari de protecție

- Lanternă cu baterii extra

- Thermos cu ceai fierbinte

- Coardă de 30 metri (în caz că trebuie să treacă zone periculoase)

- Busola și hartă

La ora 16:00, când a plecat din Brezoi pe drumul forestier până unde era posibil, soarele apunea deja. Avea maxim o oră de lumină. Apoi 11 kilometri în întuneric complet, prin viscol, la -22°C.

Primii 4 kilometri au fost relativ ușori - drumul forestier, deși acoperit cu zăpadă, era recognoscibil. Schiurile mergeau bine. Dar la kilometrul 5, avalanșa. Vasile a ajuns la masa uriașă de zăpadă care bloca complet valea.

Nu putea ocoli - prea abrupt pe laturi. Trebuia să treacă peste. A început să urce. Zăpada era compactă dar instabilă. Fiecare pas riscant - dacă declanșa o nouă avalanșă, era mort. A urcat 30 de minute, folosind schiurile și bastonii ca ancore. Când a ajuns deasupra, era deja noapte completă.

Lanterna era singura lui lumină. Fasciculul slab străpungea abia 10 metri în viscol. Vântul sufla puternic - 40-50 km/h - împingându-l lateral, încercând să-l dea jos de pe schiuri. Temperatura: -22°C, dar cu vântul, resimțită ca -35°C.

Vasile schia prin întuneric folosind busola și memoria. Cunoștea traseul, îl făcuse vara de zeci de ori. Dar iarna, în noapte, totul arăta diferit. Repere disparuseră sub zăpadă. A greșit direcția o dată - și-a dat seama după 15 minute când a ajuns la o râpă pe care nu ar fi trebuit s-o întâlnească. S-a corectat, continuând.

La un moment dat, aproximativ kilometrul 8, a căzut. Schiurile i s-au încurcat într-o rădăcină acoperită de zăpadă. A căzut lateral, rucsacul trântindu-l în zăpadă. S-a ridicat imediat - dacă stai jos prea mult, hipotermia te ia. A verificat echipamentul medical - intact. A continuat.

Mâinile îngheță chiar și prin mănușile duble. Picioarele amorțite în cizme. Fața arsă de frig sub cagulă. Dar Vasile continua. În mintea lui: "Femeia e în travaliu. Copilul vine. Dacă nu ajung, mor."

## Cabana

La ora 18:40, după 2 ore și 40 de minute de schi prin iad înghețat, Vasile a văzut lumina. Cabana Oiște. Ferestre luminate. Semn că oamenii sunt în viață.

A bătut în ușă. Nicolae a deschis. "Doctore! Ați venit! Doamne, ați venit!" Plângea.

Înăuntru, Maria era în travaliu avansat. Contracții la fiecare 2 minute. Transpirată, palidă, epuizată. Dar vie.

Vasile și-a scos echipamentul înghețat. Și-a dezmorțit mâinile lângă sobă - trebuiau funcționale pentru naștere. A pregătit instrumentele. A examinat-o pe Maria.

"Copilul vine în maxim o oră," a spus. "Totul va fi bine."

La ora 19:15, după 45 de minute de travaliu intens, Maria a născut o fetiță. 3,2 kilograme. Sănătoasă. Plângând puternic - cel mai frumos sunet pe care Vasile îl auzise vreodată în acea noapte.

Dar apoi complicația: hemoragie post-partum. Exact ce se temuse Vasile. Sângele venea prea repede. Maria slăbea.

Vasile a acționat imediat. Medicamente pentru contracție uterină. Comprese. Sutură unde era necesar. Mâinile lui, deși obosite de drumul prin viscol, lucrau precis și rapid. Experiența de 25 de ani ca medic îi ghida fiecare mișcare.

După 20 de minute intense, hemoragia s-a oprit. Maria era stabilă. Palidă, slabă, dar vie. Fetița la pieptul ei, plângând sănătos.

Vasile s-a așezat pe un scaun lângă sobă. Abia acum și-a permis să simtă oboseala. Trupul întreg tremura - combinație de epuizare, degajare de adrenalină, și frig care încă își făcea efectul în oasele lui.

Nicolae i-a turnat ceai fierbinte. "Doctore, mi-ați salvat familia. Nu știu cum să vă mulțumesc."

Vasile a băut ceaiul încet. "Nu trebuie să mulțumiți. E meseria mea."

Afară, viscol continua. Temperatura scăzuse la -25°C. Imposibil să se întoarcă noaptea. Vasile a rămas în cabană, monitorizând pe Maria și copil toată noaptea. A verificat semnele vitale la fiecare oră. Totul era stabil.

Dimineața la ora 7:00, viscol se oprise. Zăpadă proaspătă acoperise totul cu un strat nou de 40 centimetri. Dar cerul era senin. Vasile putea vedea Valea Lotrului întinsă mai jos, albă și nesfârșită.

O echipă de salvare - 8 bărbați cu șenileta - a ajuns la ora 10:00. Veniseră din Brezoi când vremea permisese. Au evacuat pe Maria și bebeluș la spital pentru monitorizare. Vasile a mers înapoi cu ei, de data aceasta în șenileta călduroasă, nu pe schiuri în viscol.

La spital, când au ajuns, întregul personal l-a întâmpinat. Ce făcuse Vasile se răspândise deja - doctorul care traversase 12 kilometri pe schiuri, noaptea, prin viscol și -22°C, pentru a salva o mamă și un copil.

Ziarele locale au scris despre incident. "Eroism medical în Munții Căpățânii." Dar Vasile a refuzat să vorbească cu reporterii. "Am făcut ce trebuia făcut. Orice doctor ar fi făcut la fel."

Maria și fetița (căreia i-au pus numele Vasilia, după doctor) au fost sănătoase. Au plecat acasă după 4 zile. Vasile le-a vizitat o dată, pentru verificare de rutină, apoi a continuat munca lui normală la spital.

Ani mai târziu, când i s-a propus o decorație pentru acel act de curaj, Vasile a refuzat politicos. "Medicii trebuie să ajungă la pacienți. Așa e meseria. Nu merit medalie pentru a-mi face treaba."

Dar cei care știu povestea înțeleg: în ianuarie 1974, un om de 52 de ani a traversat pe schiuri 12 kilometri prin cea mai brutală noapte de iarnă, riscat moarte prin îngheț și avalanșă, pentru a salva două vieți pe care nu le cunoștea personal, demonstrând că dedicația medicală poate depăși orice obstacol natural, oricât de mortal.

Cabana Oiște încă există. Drumul forestier încă se blochează iarna. Dar localnicii din Brezoi încă povestesc despre noaptea când doctorul a schiiat prin viscol pentru a aduce un copil pe lume. Povestea nu e în manuale de istorie. Dar e în memoria unei comunități - și într-o femeie numită Vasilia, care trăiește astăzi și știe că viața ei a început într-o noapte de viscol, când un străin pe schiuri a traversat iadul înghețat ca să o salveze.

$$$

 În dimineața de 26 martie 1976, la ora 6:47, un cutremur de magnitudine 7.2 cu epicentrul în Vrancea a zguduit întreaga România, provocând prăbușirea parțială a tunelului 3 din Mina Bărbăteni, județul Hunedoara, blocând complet 8 mineri la 340 de metri sub pământ, în total întuneric, fără ventilație, cu provizii pentru doar 6 ore și oxigen din ce în ce mai rarefiat, timp în care inginerul-șef Constantin Pavel, 48 de ani, și o echipă de 47 de salvatori au săpat non-stop 52 de ore prin roci instabile și pericol constant de noi prăbușiri pentru a deschide un tunel de salvare paralel și a-i scoate vii pe toți cei 8 mineri înainte ca oxigenul să se epuizeze complet.

Schimbul de noapte tocmai se terminase. Echipa condusă de maistroul Gheorghe Ionescu (42 de ani, veteran cu 24 de ani experiență în mină) termina ultimele verificări în sectorul nord al tunelului 3, la adâncimea de 340 de metri. Cu ei: 7 mineri - Vasile Munteanu (38), Ion Popescu (29), Nicolae Stancu (45), Petre Cristea (33), Mihai Dumitrescu (26), Alexandru Radu (41), și Ștefan Marin (35). Toți bărbați cu familii, copii, case în Petroșani și satele din jur.

La ora 6:47, pământul a început să tremure. Zgomot uriaș, ca un tren venind prin tunel. Dar nu era tren - era întregul masiv muntos mișcându-se. Cutremurul Vrancea, 200 de kilometri depărtare, dar puternic suficient să destabilizeze galerii săpate în roci deja fragile.

Tavanul tunelului, susținut de cadre metalice și stâlpi de lemn, a început să cedeze. Piatră și pământ căzând. Gheorghe a strigat: "AFARĂ! IEȘIȚI!" Cei 8 bărbați au alergat spre ieșirea principală, dar după 30 de metri, prăbușirea i-a ajuns din urmă. O avalanșă de rocă și pământ - aproximativ 80 de tone - a căzut blocând complet tunelul între ei și suprafață.

Praful s-a așezat. Întuneric total. Liniște. Apoi vocile: "E toată lumea vie?" Au verificat. Miraculos, toți 8 erau nevătămați. Nici o fractură, nici o rană serioasă. Dar erau complet blocați într-o buzunar de tunel - aproximativ 40 metri lungime, 2.5 metri înălțime, 3 metri lățime. De o parte: blocaj masiv de rocă. De cealaltă parte: tunelul continuând în sectorul nord, dar aia ducea mai adânc în mină, nu spre ieșire.

Gheorghe și-a recuperat lanterna de pe curea - singura sursă de lumină care mai funcționa. Fasciculul slab arăta fețele celorlalți, acoperite de praf, înspăimântate dar disciplinate. Toți erau mineri profesioniști. Știau protocolul în caz de blocare.

"Economisim lumina," a spus Gheorghe. "Folosim lanterna doar când e absolut necesar. Economisim aerul - respirație lentă, fără efort fizic inutil. Cineva de la suprafață știe că suntem aici. Vor veni."

La suprafață, haosul. Cutremurul afectase toată mina - prăbușiri în 3 tunele diferite, un schelet metalic al unei macarale căzut, geamuri sparte la clădirea administrativă. Dar cel mai grav: tunelul 3, complet blocat, cu 8 oameni blocați dedesubt.

Constantin Pavel, inginerul-șef al minei, era la suprafață când cutremurul lovise. Văzuse tavanul clădirii administrative crăpându-se, văzuse oameni alergând afară. Dar prima lui gândire: "Cine e jos? Cine e în tunele?"

Au verificat rapid. Schimbul de zi nu coborâse încă. Schimbul de noapte - majoritatea ieșiseră, dar echipa lui Gheorghe era încă jos. Opt oameni. Blocați în tunelul 3.

Constantin a coborât imediat cu echipa de salvare - 12 oameni, echipamente, lămpi puternice. Au ajuns la blocajul din tunelul 3. O masă solidă de rocă, pământ, cadre metalice strâmbe, stâlpi de lemn rupți. Optezeci de tone de material compact blocând complet galeria.

Au încercat să strige. "GHEORGHE! AUZIȚI?" Nimic. Roca era prea groasă pentru ca sunetul să treacă.

Constantin a evaluat situația. Să sape prin blocaj - posibil, dar periculos și lent. Roca era instabilă, orice săpare putea provoca noi prăbușiri. Și chiar dacă lucrau rapid, ar lua poate 60-70 de ore să treacă prin 80 de tone de material compact.

Dar oxigenul. Cei 8 oameni erau într-un buzunar închis. Fără ventilație. Oxigenul din aer se va epuiza. Constantin a calculat rapid: 8 oameni, aproximativ 350 metri cubi de aer în buzunarul lor, consum de oxigen în repaus aproximativ 0.25 litri pe minut per persoană. Rezultat: au oxigen pentru maxim 48-50 de ore înainte ca nivelul să scadă sub 10%, punct în care începe hipoxia severă și moartea.

"Nu avem timp să săpăm prin blocaj," a spus Constantin. "Trebuie să săpăm pe lângă el. Un tunel paralel."

Ideea era riscantă dar posibilă. Tunelul 3 avea lângă el, la 15 metri distanță, galeria de ventilație 3B - mai veche, mai îngustă, dar funcțională. Dacă săpau lateral din 3B spre tunelul 3, ar putea ajunge la buzunarul unde erau blocați cei 8 mineri, ocolind complet blocajul principal.

Problema: trebuiau să sape 15 metri prin rocă solidă. Într-o mină deja destabilizată de cutremur. Cu risc constant de noi prăbușiri.

Constantin a organizat echipele. 47 de salvatori în total, împărțiți în schimburi de câte 12 oameni lucrând 4 ore fiecare. Echipament: pickhammere pneumatice, dinamită pentru spargerea rocii dure, cadre metalice pentru susținerea noului tunel pe măsură ce avansau, ventilatoare pentru evacuarea prafului și gazelor.

Au început să sape la ora 9:30, exact 3 ore după cutremur. Pickhammer-ele urlând, spărgând roca. La fiecare 2 metri săpați, instalau cadre metalice - nu puteau risca ca noul tunel să se prăbușească și el.

În buzunarul blocat, cei 8 mineri așteptau. Gheorghe împărțise rolurile. Doi oameni pe tură verificau aerul - dacă lămpile lor ardeau normal, oxigenul era încă suficient. Dacă lămpile începeau să slăbească, era semn că oxigenul scădea periculos.

Aveau provizii minime - ce purtau în sacelele lor de lucru. Pâine, ceai într-un termos, câțiva cartofi fierți, o sticlă de apă. Suficient pentru maxim 6 ore pentru 8 oameni. Au raționat totul. Fiecare bărbat primea o bucată mică de pâine la fiecare 4 ore, o înghițitură de apă.

După 12 ore de așteptare, lanterna lui Gheorghe a început să slăbească. Nu bateriile - oxigenul. Flacăra ardea mai puțin luminos pentru că nivelul de oxigen din aer scăzuse deja la aproximativ 16% (față de 21% normal). Respiraau mai greu. Unii aveau dureri de cap - primele semne de hipoxie.

"Cât mai durează?" a întrebat Ion Popescu, cel mai tânăr, 29 de ani, abia căsătorit.

"Nu știu," a răspuns Gheorghe sincer. "Dar vin. Știu că vin."

La suprafață, echipele săpau non-stop. Prima echipă 4 ore, apoi a doua echipă o lua, apoi a treia, apoi înapoi la prima - rotație continuă. După 24 de ore, săpaseră 7 metri. Mai aveau 8 metri până la buzunarul cu minerii blocați.

Dar roca devenise mai dură. Pickhammer-ele avansau mai greu. Au fost nevoiți să folosească dinamită - încărcături mici, controlate, suficient să spargă roca fără să destabilizeze totul. Fiecare explozie era un risc - ar putea provoca noi prăbușiri.

Constantin lucra alături de echipele sale, dormind doar 2 ore la fiecare 8 ore. Mâinile lui erau pline de tăieturi, spatele îi durea de la poziția cocoșată în tunelul îngust, dar continua. "Sunt 8 oameni acolo jos. Au familii. Au copii. Îi scot."

După 36 de ore, erau la 11 metri. Mai aveau 4 metri. Dar oxigenul celor blocați era critic. Conform calculelor lui Constantin, aveau maxim încă 12-14 ore înainte ca nivelul să scadă sub 10%.

În buzunar, situația se deteriorase. Toți cei 8 bărbați respirau cu dificultate. Dureri severe de cap, amețeli, unii vărsături. Nicolae Stancu (45 de ani, cel mai în vârstă) leșinase o dată - tovarășii lui îl țineseră întins, i-au dat apă, l-au menținut conștient.

Gheorghe nu mai aprindea lanterna decât câteva secunde la fiecare oră - doar să verifice că toată lumea e vie. Restul timpului, întuneric complet. Vorbeau puțin, economisind oxigen. Unii dormeați - în somn corpul consuma mai puțin oxigen.

La ora 52 de la cutremur - 10:47 pe 26 martie - echipa de salvare a spart ultimii 20 de centimetri de rocă. Un miner numit Vasile Dobre (34 ani, din echipa de salvare) a băgat pickhammer-ul prin perete și deodată... gol. Spatiu liber de cealaltă parte.

"AM SPART! SUNTEM PRIN!" a strigat.

Au lărgit rapid deschiderea. Un metru diametru, suficient pentru ca un om să treacă. Au băgat ventilatoare imediat - aer proaspăt pompat în buzunar.

Constantin a fost primul care a trecut prin deschidere. A văzut cei 8 mineri în lumina lanternei sale - zăceau pe jos, exténuați, pălizi, respirând greu. Dar vii. Toți 8 vii.

"Gheorghe, suntem aici," a spus Constantin.

Gheorghe, șezând sprijinit de peretele tunelului, a deschis ochii. A zâmbit slab. "Știam că veniți. Doar mi-a fost teamă că nu ajungeți la timp."

Evacuarea a durat încă 2 ore. Fiecare miner a fost trecut prin tunelul de salvare, verificat medical, urcat la suprafață. Când primul - Mihai Dumitrescu - a ieșit la lumina zilei, la ora 13:15 pe 26 martie, aplauze au izbucnit. Familiile așteptau. Soția lui Mihai a alergat și l-a îmbrățișat, plângând.

Toți cei 8 mineri au fost scoși vii. Tratați pentru hipoxie moderată, deshidratare, epuizare. Dar fără leziuni permanente. Toți s-au recuperat complet în 2-3 săptămâni.

Constantin Pavel a fost felicitat de conducerea minei, de autoritățile locale, de presa națională. "Salvarea de la Bărbăteni - 8 mineri salvați după 52 de ore prinși sub pământ." Dar Constantin, când a fost întrebat despre eroismul lui, a spus simplu: "Am făcut ce trebuia făcut. Erau 8 oameni acolo jos. Aveam echipe bune. Am lucrat împreună."

Cei 47 de salvatori care săpaseră tunelul au primit decorații. Cei 8 mineri salvați au revenit la muncă după convalescență - toți 8, pentru că minerii adevărați nu părăsesc mina după o spaimă.

Gheorghe Ionescu, maistroul care îi ținuse pe ceilalți în viață în buzunar 52 de ore, când a fost întrebat cum a rezistat, a răspuns: "Nu te gândești la tine. Te gândești la băieții lângă tine. La familiile lor. La faptul că trebuie să rămâi calm ca ei să rămână calmi. Panica ucide mai repede decât lipsa oxigenului. Am avut încredere că vor veni. Și au venit."

Tunelul de salvare săpat în martie 1976 a rămas deschis câțiva ani după aceea, folosit ca galeriei secundară de acces. Apoi a fost închis când sectorul acela al minei a fost epuizat. Dar minerii din Bărbăteni încă povestesc despre cutremurul din '76, despre cei 8 blocați la 340 metri sub pământ, și despre 47 de salvatori care au săpat 52 de ore prin rocă instabilă pentru a-i scoate vii, demonstrând că solidaritatea și determinarea pot învinge chiar și cele mai întunecate situații - literal și figurat.

$$$

 În după-amiaza de 19 decembrie 1971, la ora 15:20, un autobuz RAF-977 cu 18 pasageri (16 muncitori de la Combinatul Chimic Bucov care se întorceau acasă de la un seminar în București, plus șoferul și un controlor) a derapat pe drumul înghețat de lângă Lacul Snagov, a spart bariera de protecție și a căzut prin gheața parțial înghețată a lacului, scufundându-se la 4.5 metri adâncime, în apă cu temperatura de +2°C, timp în care Nicolae Constantinescu (37 de ani, pescar local și scafandru amator) a scufundat de 23 de ori în următoarele 38 de minute pentru a scoate unul câte unul pe cei 18 oameni din autobuzul scufundat, înainte ca hipotermia sau înecul să îi ucidă.

Decembrie 1971 fusese neobișnuit de cald pentru acel anotimp. Temperaturi de +5°C până la +8°C timp de două săptămâni, apoi brusc -15°C în 24 de ore. Lacul Snagov începuse să înghețe, dar gheața era inconsistentă - 15 centimetri grosime în unele zone, doar 5 centimetri în altele, zone întregi încă apă liberă.

Autobuzul RAF-977, condus de Constantin Petrescu (44 de ani, șofer cu 18 ani experiență), mergea pe drumul care costegea malul de nord al lacului. Drumul era îngust - 4.5 metri lățime - cu o barieră de lemn pe partea lacului. La kilometrul 7.2, o curbă ușoară spre dreapta.

Constantin nu mergea repede - maximum 40 km/h, prudent pentru condițiile de iarnă. Dar drumul fusese udat de o ploaie ușoară la prânz, apoi temperatura căzuse brusc. Apa pe asfalt se transformase în gheață subțire, invizibilă - "gheață neagră", cel mai periculos tip pentru șoferi.

În curbă, roțile au pierdut aderența. Constantin a încercat să frâneze - greșeală. Pe gheață, frânarea bruscă înseamnă derapaj complet. Autobuzul a alunecat lateral, diagonal, direct spre bariera de lemn.

Bariera, construită în 1963, era veche și fragilă. Când autobuzul de 4.2 tone a lovit-o, s-a rupt ca un băț uscat. Autobuzul a trecut prin barieră și a căzut pe gheața lacului - 2 metri dedesubt.

Impactul cu gheața a fost violent. Zece metri pătrați de gheață s-au spart instantaneu sub greutatea autobuzului. Vehiculul a pătruns prin gheață și a început să se scufunde - frontal mai întâi, motorul greu trăgându-l în jos.

În autobuz, panica. Șaisprezece muncitori - bărbați și femei între 24 și 56 de ani - au început să strige, să se ridice din scaune, să încerce să deschidă ușile. Dar ușile autobuzului se deschideau doar când motorul era pornit și sistemul pneumatic funcțional. Cu vehiculul scufundându-se, sistemul nu mai funcționa.

Constantin Petrescu, șoferul, a încercat să spargă geamul lateral cu pumnul - imposibil, geam prea gros. Gheorghe Marin (52 ani, controlor), a luat un ciocan de urgență de sub scaun și a spart geamul din spate. Apă rece a început să intre imediat.

Autobuzul s-a scufundat în 40 de secunde. Complet sub apă la 4.5 metri adâncime, înclinat la 30 de grade (frontal mai jos), așezat pe fundul nisipos al lacului. Interior complet inundat. Optsprezece oameni prinși înăuntru, în apă cu temperatura de +2°C, în întuneric, sub 4.5 metri de apă.

Pe mal, la 80 de metri de locul accidentului, Nicolae Constantinescu tocmai verifica plasele sale de pescuit. Nicolae era pescar profesionist pe Snagov de 15 ani, cunoștea lacul ca pe propria casă. Era și scafandru amator - învățase de la un instructor sovietic în 1965, făcuse scufundări recreative în Marea Neagră, avea echipament propriu (costum uscat, machiaj cu aer, cântar de scufundări).

Nicolae a văzut autobuzul căzând prin gheață. A văzut apele încurcându-se unde vehiculul se scufundase. A alergat imediat spre casă - la 150 metri - strigând către soția sa: "Ana! Cheamă salvarea! Autobuz în lac! Oameni înăuntru!"

Și-a luat echipamentul de scufundare - costum uscat, flippers, mască, tub de respirație (nu avea butelie de aer comprimat, scufunda doar cu snorkel pentru pescuit). A alergat înapoi la lac. Trei minute de la accident.

S-a scufundat imediat. Apa era tulbure de la sedimentele ridicate de autobuz, vizibilitate sub 2 metri, temperatură +2°C. Și-a dat seama imediat: nu poate scufunda adânc fără butelie de aer. Snorkel-ul funcționează doar la suprafață.

S-a întors la suprafață. A strigat către câțiva localnici care veniseră la mal: "AVEȚI FURTUN? ORICE FURTUN LUNG?"

Vasile Dobre, țăran din casa alăturată, a adus un furtun de grădină - 10 metri lungime, diametru 2 centimetri. Nicolae a legat un capăt de un copac pe mal, a luat celălalt capăt în gură, și s-a scufundat din nou. Ideea: respira prin furtun ca prin snorkel extins.

A funcționat parțial. La 4 metri adâncime, era greu să tragi aer prin 10 metri de furtun - rezistența era mare. Dar posibil. Nicolae și-a forțat plămânii, trăgând aer, coborând.

A găsit autobuzul. Zăcea pe fund, înclinat, geamul din spate spart. Prin geam, vedea mișcare - oameni înăuntru, vii, deplasându-se.

Nicolae a înotat la geamul spart. A băgat capul înăuntru. Întuneric aproape complet, doar lumină slabă filtrată prin apă de la suprafață. Dar suficient să vadă: 18 oameni înghesuiți în buzunarul de aer din spatele autobuzului - aproximativ 1.5 metri cubic de aer prins sub tavanul vehiculului, suficient să țină 18 oameni în viață pentru câteva minute.

Nicolae a făcut semn unui bărbat - Mihai Popescu, 29 ani, cel mai aproape de geam. "VINO! IEȘ!" Mihai a ezitat - frica instinctivă de a părăsi buzunarul de aer. Dar Nicolae a tras de el. Mihai a inspirat adânc și a ieșit prin geam.

Nicolae l-a înotat la suprafață - 4.5 metri vertical. Mihai, neobișnuit cu scufundările, s-a panicat la mijloc, a încercat să se lupte. Nicolae l-a ținut ferm, l-a dus sus. Au spart prin gheața subțire de la margine. Aer. Mihai a gâfâit, tușit, vărsând apă, dar viu.

"RESPIRĂ! ÎNAPOI MERG PENTRU CEILALȚI!" Nicolae s-a scufundat din nou.

Următoarea persoană: Elena Marin, 34 ani, muncitoare. Nicolae a scos-o, a dus-o la suprafață. A treia: Ion Stancu, 47 ani. A patra: Maria Gheorghiu, 28 ani.

Nicolae scufunda, scotea o persoană, urca la suprafață, preda persoana altor localnici care între timp veniseră la mal să ajute, apoi scufunda imediat din nou. Fără pauză. Fiecare scufundare dura aproximativ 90 de secunde - 20 de secunde coborâre, 30 de secunde să scoată persoana din autobuz, 20 de secunde urcare, 20 de secunde recuperare la suprafață.

Problema: hipotermia. Apa de +2°C extrage căldură din corp de 25 de ori mai repede decât aerul. Chiar cu costum uscat, Nicolae simțea frigul pătruzând. După 10 scufundări - 15 minute în apă - mâinile începuseră să amorțească. După 15 scufundări - 23 de minute - tremura violent la suprafață între scufundări.

Dar în autobuz rămâneau încă 8 oameni. Buzunarul de aer se micșora - înlocuit treptat de apă pe măsură ce aerul era consumat și presiunea creștea. Dacă Nicolae se oprea, acei 8 mureau.

A continuat. Scufundare 16: Gheorghe Ionescu, 45 ani. Scufundare 17: Ana Cristea, 31 ani. Scufundare 18: Nicolae Popa, 52 ani.

La scufundarea 19, Nicolae era la limita hipotermiei severe. Temperatura corpului scăzuse probabil la 34°C (normal 37°C). Confuzie mentală, mișcări încete, tremurături violente. Dar mai erau 5 oameni în autobuz.

Vasile Dobre, țăranul de pe mal, a încercat să îl oprească. "Nicolae, te omori! Așteptăm scafandrii profesioniști!"

"NU E TIMP!" Nicolae s-a scufundat din nou.

Scufundare 20: Vasile Munteanu, 38 ani. Scufundare 21: Constantin Pavel, 41 ani. Scufundare 22: Elena Popescu, 26 ani.

Încă doi oameni: șoferul Constantin Petrescu și controlorul Gheorghe Marin. Erau în autobuz de 35 de minute. Buzunarul de aer era acum doar 40 centimetri înălțime. Apă până la gât. Hipotermie avansată amândoi.

Nicolae, la scufundarea 23, aproape că nu a reușit să coboare. Corpul nu mai răspundea corect. Mușchii rigizi de frig. Dar cumva a ajuns la autobuz. L-a scos pe Constantin. L-a dus sus - Constantin era inconștient, nu mai respira.

Pe mal, localnicii au început resuscitare cardio-pulmonară. După 45 de secunde, Constantin și-a revenit. A tușit, a respirat.

Nicolae s-a scufundat ultima dată. Scufundare 24. Gheorghe Marin, ultimul om din autobuz, abia conștient. Nicolae l-a tras afară, l-a adus la suprafață.

Când au spart prin gheață cu Gheorghe, Nicolae aproape că nu a mai putut urca singur pe mal. Alți bărbați au trebuit să îl tragă afară. A căzut pe zăpadă, tremurând atât de violent încât abia putea vorbi. "Toți... afară... toți..."

Cei 18 salvați erau întinși pe mal în diverse stadii de hipotermie. Localnicii îi acopereau cu pături, haine, orice aveau. Ambulanțele au ajuns la 10 minute după ultima salvare - chemați imediat după accident, dar drumul era la 8 kilometri.

Bilanțul: 18 persoane salvate. 16 cu hipotermie moderată, recuperare completă în 2-4 zile. 2 (șoferul și controlorul) cu hipotermie severă, spitalizare 2 săptămâni, apoi recuperare completă. Zero decese.

Nicolae Constantinescu - hipotermie severă, temperatura corpului 32.8°C când a fost măsurat la spital, spitalizare 1 săptămână, apoi recuperare completă. Medicii au spus că dacă mai făcea încă 2-3 scufundări, probabil ar fi murit de hipotermie în apă.

Nicolae a fost decorat de autoritățile județene. "Erou al salvării de pe Lacul Snagov." Ziarele au scris: "Pescar salvează 18 oameni din autobuz scufundat." Dar Nicolae, când a fost intervievat, a spus simplu: "Erau oameni în apă. Știam să scufund. Ce altceva puteam face? Să îi las să moară?"

Cei 18 salvați au format o asociație informală - "Familia Snagov" cum o numeau ei. Se întâlneau anual pe 19 decembrie să comemoreze ziua când au supraviețuit. Mereu la lacul Snagov, mereu cu Nicolae invitat de onoare. Mereu cu povestea repetată despre pescarul care s-a scufundat de 24 de ori în apă cu temperatura de +2°C pentru a-i salva pe toți.

Lacul Snagov astăzi are bariere moderne de protecție pe tot drumul de coastă. Autobuzul RAF-977 a fost recuperat după 3 zile și dus la fier vechi - prea deteriorat pentru reparații. Dar pescarii bătrâni de pe lac încă arată vizitatorilor locul exact unde a fost accidentul, și încă povestesc despre decembrie 1971, când un om singur a salvat 18 vieți printr-o serie de scufundări care l-au aproape ucis, demonstrând că eroismul adevărat înseamnă să continui chiar când corpul tău îți spune să te oprești, pentru că vieți depind de tine.

$$$

 În noaptea de 23 august 1968, la ora 23:15, pilonul central al podului metalic de cale ferată de peste râul Buzău (construit în 1923, la 8 kilometri nord de oraș) s-a prăbușit parțial din cauza eroziunii fundației după ploi torențiale de 6 zile, lăsând podul suspendat precar pe doar doi piloni laterali, în timp ce trenul de marfă 2847 (locomotivă diesel plus 12 vagoane încărcate cu 340 de tone de oțel-beton) se afla exact la mijlocul podului, blocat cu locomotiva pe secțiunea prăbușită care atârna la 45 de grade deasupra râului învolburat, șinele îndoite, vagoanele amenințând să se desprindă și să cadă 22 de metri în apă, timp în care mecanicul Gheorghe Ionescu (51 de ani) și fochistul Vasile Munteanu (34 de ani) au rămas în cabina locomotivei 8 ore și 40 de minute, menținând frânele angajate manual pentru a împiedica vagoanele să alunece, în timp ce o echipă de 63 de muncitori și ingineri au construit în noapte un sistem de cabluri și vincii improvizat pentru a trage vagoanele înapoi pe malul stabil, salvând ambii oameni și prevenind o catastrofă care ar fi distrus complet podul și ar fi blocat linia ferată principală București-Constanța pentru luni de zile.

August 1968 fusese luna ploilor extreme în Valea Buzăului. Precipitații de 180 milimetri în 6 zile - echivalentul a două luni normale. Râul Buzău crescuse cu 4 metri peste nivelul obișnuit, curentul violent erodând malurile și fundațiile structurilor de pe albie.

Podul feroviar de la kilometrul 187 al liniei București-Constanța fusese construit în 1923, o structură metalică cu trei piloni - doi pe maluri, unul central în mijlocul râului. Fundația pilonului central: beton turnat pe stâncă la 6 metri sub albia normală a râului. În 1968, după 45 de ani, betonul era deteriorat, fisuri permiseră apei să pătrundă, iar ploile extreme din august erodaseră pământul și pietrișul din jurul fundației.

La ora 23:15 pe 23 august, fundația pilonului central a cedat parțial. Nu s-a prăbușit complet - doar basculat aproximativ 40 de centimetri spre nord, făcând ca întreaga secțiune centrală a podului (40 de metri lungime) să se încline la 45 de grade.

În acel moment exact, trenul de marfă 2847 traversa podul. Locomotiva diesel (65 tone) era exact pe secțiunea centrală când pilonul a cedat. Șinele s-au îndoit brusc. Mecanicul Gheorghe Ionescu a simțit trenul deodată înclinându-se înainte și în jos. Instinctiv a tras frâna de urgență - complet, maximum.

Trenul s-a oprit violent. Locomotiva pe secțiunea prăbușită, înclinată 45 de grade, roti față atârnând în vid deasupra râului. Primele 4 vagoane (fiecare 28 de tone de oțel-beton) pe secțiunea înclinată, dar încă pe șine. Următoarele 8 vagoane pe secțiunea stabilă a podului, pe malul sudic.

Gheorghe a încercat să evalueze situația. S-a uitat pe fereastră - râul 22 de metri dedesubt, învolburat, violent. Podul înclinat sub ei. Șine îndoite vizibil. "Vasile, nu ne mișcăm. Dacă pornim motorul, vibrația poate destabiliza totul. Trenul cade."

Vasile Munteanu, fochistul, 34 de ani, trei copii acasă, a înțeles imediat gravitatea. "Rămânem aici?"

"Păstrăm frânele. Manual. Dacă vagoanele alunecă, ne trag cu ele în râu."

Au încercat radio-ul. Nu funcționa - antena probabil ruptă în prăbușire. Gheorghe a aprins torța de urgență și a făcut semne spre malul sudic, sperând că cineva să vadă.

La 400 de metri pe mal, manevrantul Ion Popescu (42 de ani) observase că trenul 2847 întârziase. Ar fi trebuit să treacă de pod în 3 minute și să ajungă la depou în 15 minute. Erau 20 de minute și nimic. A luat lanterna și a mers pe linie spre pod să verifice.

Când a ajuns la pod și a văzut situația - secțiunea centrală prăbușită, trenul blocat, locomotiva atârnând deasupra râului - a alergat imediat înapoi la stația Buzău Nord. A sunat la centrul de comandă feroviar. "POD PRĂBUȘIT! TREN BLOCAT PE POD! DOI OAMENI ÎN LOCOMOTIVĂ!"

Alertă generală. La ora 23:45, inginerul-șef regional CFR, Constantin Pavel (46 de ani), ajunsese la locul incidentului cu o echipă de urgență - 12 ingineri și tehnicieni. Au evaluat situația cu lămpi puternice.

Problema era complexă și mortală:

- Locomotiva (65 tone) și primele 4 vagoane (112 tone) erau pe secțiunea prăbușită

- Secțiunea era susținută doar de șine îndoite și de restul structurii metalice a podului, dar pilonul central nu mai oferea suport

- Orice vibrație, orice mișcare putea face ca șinele îndoite să cedeze complet

- Dacă șinele cedau, locomotiva și vagoanele cădeau 22 de metri în râu

- Doi oameni în cabina locomotivei, menținând frânele manual pentru a împiedica vagoanele să alunece

Constantin a calculat rapid. "Nu putem folosi macara să ridicăm locomotiva - prea grea, mișcarea ar destabiliza totul. Nu putem folosi o locomotivă să tragă trenul înapoi - tensiunea bruscă pe șine ar putea rupe totul. Trebuie să tragem vagoanele înapoi încet, foarte încet, reducând greutatea pe secțiunea prăbușită grad cu grad."

Au dezvoltat un plan: folosesc vincii manuale și cabluri de oțel pentru a trage fiecare vagon înapoi, unul câte unul, de pe secțiunea instabilă pe secțiunea stabilă. Apoi, când greutatea pe secțiunea prăbușită e redusă suficient, trag locomotiva.

Au mobilizat resurse: 63 de muncitori din depoul Buzău, 8 vincii manuale industriale (fiecare capacitate 5 tone), 400 de metri de cablu de oțel (diametru 18 milimetri), ancore pentru fixarea vinci de șine, lanterne, echipament de protecție.

La ora 00:30 pe 24 august, au început operațiunea. Au anchorat vincile de șinele pe secțiunea stabilă. Au întins cablurile spre vagoanele de pe secțiunea instabilă. Au atașat cablurile de primul vagon (nr. 8, cel mai din spate de pe secțiunea instabilă).

Problema: trenul era înclinat 45 de grade. Frânele locomotivei țineau vagoanele în loc, dar dacă muncitorii trăgeau prea brusc cu vincile, șocul ar putea destabiliza totul. Trebuiau să tragă extrem de lent - milimetru cu milimetru.

Doisprezece bărbați la fiecare vincii - șase pe fiecare parte a pârghiei. "La trei, tragem. Unu... doi... trei... TRAGE!" Vinci se rotește 5 centimetri. Cablul se tensionează. Vagonul se mișcă 2 centimetri înapoi. Pauză. Verificare. "Din nou! Unu... doi... trei... TRAGE!"

Erau necesare aproximativ 200 de rotații ale vinci pentru a muta un vagon 4 metri - suficient să îl aducă pe secțiunea stabilă. Fiecare rotație lua aproximativ 10 secunde. Total: 35 minute per vagon.

În locomotivă, Gheorghe și Vasile simțeau fiecare mișcare. Cabina tremura ușor la fiecare tracțiune a vinci. Gheorghe mențea frâna manuală trasă complet - pârghia cerând forță constantă de 30 kilograme. După o oră, brațele îl dureau cumplit. A schimbat cu Vasile - au făcut schimburi la fiecare 30 de minute.

"Cât mai durează?" a întrebat Vasile după două ore.

"Nu știu," a răspuns Gheorghe. "Dar dacă am plecat acum, trenul alunecă și ne ia cu el. Trebuie să ținem frânele până când ei termină."

Afară, echipa muncea prin noapte. Vagon 8 - tras înapoi pe secțiunea stabilă în 35 de minute. Vagon 7 - încă 35 de minute. Vagon 6 - 40 de minute (era mai greu, mai aproape de locomotivă). Vagon 5 - 45 de minute.

La ora 03:30 - după 5 ore de la incident - toate vagoanele de pe secțiunea instabilă fuseseră trase înapoi. Rămânea doar locomotiva - 65 de tone de metal, înclinată 45 de grade, roți față atârnând în vid.

Constantin Pavel a evaluat din nou. "Locomotiva e prea grea pentru vincile noastre. Avem nevoie de mai multă forță."

Au adus două locomotive diesel suplimentare de la depoul Buzău. Le-au poziționat pe secțiunea stabilă. Au conectat cabluri de oțel de la aceste locomotive la locomotiva blocată. Plan: locomotivele vor trage încet, foarte încet, în timp ce vincile manuale ajută.

Dar problema: cablurile trebuiau conectate la locomotiva blocată. Cineva trebuia să traverseze secțiunea prăbușită, să ajungă la locomotivă, să atașeze cablurile.

Voluntar: Mihai Dumitrescu, 28 de ani, muncitor CFR, alpinist amator. "Pot traversa pe șinele laterale. Am echilibru bun."

Constantin a ezitat. "E periculos. Podul poate ceda oricând."

"Cei doi băieți sunt acolo de 5 ore. Trebuie să îi scot."

Mihai a traversat pe șinele laterale ale podului - îndoite dar încă solide. A mers lent, testat fiecare pas, echilibru perfect. Douăzeci de metri pe șine îndoite, deasupra râului învolburat. A ajuns la locomotivă. A atașat cablurile de cadrul locomotivei.

"GATA! PUTEȚI TRAGE!" a strigat înapoi spre mal.

Locomotivele suplimentare au început să tragă - motor la turație minimă, tensiune lentă pe cabluri. Vincile manuale au început să tragă simultan. Locomotiva blocată a început să se miște - milimetru cu milimetru, înapoi pe secțiunea înclinată.

Gheorghe și Vasile în cabină simțeau tot. Locomotiva tremurând, mișcându-se înapoi, șinele scârțâind sub ei. Gheorghe încă ținea frâna - nu îndrăznea să o elibereze până nu erau pe secțiunea stabilă.

Treizeci de minute de tracțiune lentă. Locomotiva se deplasa centimetru cu centimetru. La ora 04:15, roțile față au atins șinele stabile. La ora 04:30, roțile spate. La ora 04:45, întreaga locomotivă era pe secțiunea stabilă a podului.

"ELIBERAȚI FRÂNELE! PORNIȚI MOTORUL! IEȘIȚI DE PE POD!" a strigat Constantin.

Gheorghe a eliberat frâna - pentru prima dată în 5 ore și 30 de minute. A pornit motorul. A dat înapoi încet. Locomotiva a ieșit de pe pod, pe șinele de pe mal. Sigur.

Gheorghe și Vasile au coborât din cabină. Abia puteau merge - picioare amorțite de la stat în poziție 5 ore și jumătate, brațe epuizate de la tras frâna. Dar vii.

Muncitorii au aplaudat. Constantin Pavel i-a îmbrățișat. "Ați fost incredibili. Ați ținut trenul în loc timp de aproape 6 ore. Fără voi, vagoanele cădeau și vă luau cu ele."

Gheorghe, epuizat, a spus simplu: "E meseria noastră. Dacă pleci din cabină, ești laș. Rămâi până la sfârșit."

Podul a fost închis imediat pentru reparații. Pilonul central a fost reconstruit complet - fundație nouă, beton armat, ancorare adâncă. Lucrările au durat 4 luni. Linia București-Constanța a fost deviată temporar pe o rută mai lungă.

Cei doi mecanici - Gheorghe Ionescu și Vasile Munteanu - au primit decorații de la Ministerul Transporturilor. "Pentru curaj și devotament în prevenirea catastrofei feroviare." Dar Gheorghe, când a fost întrebat despre acea noapte, a răspuns: "Am făcut ce trebuia făcut. Nu poți abandona trenul. Nu poți abandona postul. Asta înseamnă să fii mecanic."

Cei 63 de muncitori care au lucrat toată noaptea trăgând vagoanele înapoi au primit premii și bonusuri. Mihai Dumitrescu, care traversase pe șinele îndoite să atașeze cablurile, a devenit legendă în depoul Buzău - "băiatul care a mers pe pod prăbușit."

Podul reconstructat încă funcționează astăzi - modernizat, întărit, monitorizat constant. Dar bătrânii mecanici din Buzău încă povestesc despre august 1968, când un pod s-a prăbușit sub un tren în mișcare, doi oameni au rămas 6 ore într-o cabină atârnată deasupra unui râu învolburat menținând frânele manual, și o echipă de muncitori a lucrat toată noaptea cu vincii și cabluri improvizate pentru a-i salva, demonstrând că disciplina profesională și lucrul în echipă pot învinge chiar și cele mai periculoase situații structurale.

$$$

 În dimineața de 17 septembrie 1972, la ora 6:23, un scurtcircuit electric în subsol la Pavilionul 7 al Spitalului Colentina din București a declanșat un incendiu care s-a extins rapid prin canalele de ventilație la etajele superioare, producând fum toxic dens care a invadat secțiile 7A și 7B de la etajele 2 și 3, unde se aflau 47 de pacienți imobilizați (32 post-operator ortopedic în ghipsuri corp-întreg, 15 paralizați sau în comă), timp în care asistenta-șefă Elena Popescu (39 de ani) și 8 cadre medicale au evacuat manual toți cei 47 de pacienți în 34 de minute, coborând pacienții imobilizați pe scările înguste prin fum și flăcări, fără nicio pierdere de vieți, în timp ce pompieri au luptat 3 ore să stingă incendiul care a distrus complet subsolul și etajul 1.

Pavilionul 7 al Spitalului Colentina era o clădire veche - construită în 1934, patru etaje, zidărie cărămidă, structură lemn la interior. Renovări minime din 1934. Instalația electrică originală, nemodernizată - cabluri cu izolație textilă, siguranțe rudimentare, supraîncărcare constantă din echipamente medicale moderne adăugate de-a lungul anilor.

Subsolul adăpostea centrala termică, spălătoria spitalului, depozite de materiale, și tabloul electric principal. La ora 6:23, un cablu vechi care alimenta mașinile de spălat a suferit un scurtcircuit - izolația textilă deteriorată permitea contactul între fire. Scânteie, apoi flacără mică. Flacăra a aprins lemnul depozitat lângă tablou (mobilier vechi așteptând reparații). În 2 minute, ardea un stog întreg de mobilier vechi.

Fumul s-a extins rapid prin canalele de ventilație - Pavilionul 7 avea un sistem central de ventilație conectând subsolul cu toate etajele. Fumul fierbinte urca prin aceste canale ca prin coșuri de fum, ajungând la etajele superioare înainte ca flăcările să fie vizibile.

La etajul 2, secția 7A - chirurgie ortopedică post-operatorie - asistenta Elena Popescu tocmai începea tura de dimineață. Elena era asistentă de 18 ani, șefă de secție de 6 ani, 39 de ani, femeie disciplinată și calmă chiar în criză. Pe secția ei: 24 de pacienți, majoritatea în ghipsuri corp-întreg după operații pe coloană sau membre, imobilizați complet în paturi.

La 6:25, Elena a simțit miros de fum. A verificat sălile - nimic vizibil. Dar mirosul se intensifica. A deschis ușa la ventilație - fum negru ieșea din grilă. "INCENDIU! SUNAȚI POMPIERII!"

A activat alarma manuală a spitalului - clopoțel electric în tot pavilionul. Apoi a alergat înapoi în secție. "TOATĂ LUMEA EVACUAT! ACUM!"

Pe secția 7A: 24 de pacienți. Șase puteau merge singuri (ghipsuri pe membre, dar mobili). Optsprezece erau complet imobilizați - ghipsuri corp-întreg, fixați în paturi, incapabili să se miște.

Pe secția 7B (etajul 3): 23 de pacienți, din care 14 imobilizați complet, inclusiv 4 în comă și 3 paralizați.

Elena a organizat echipele instant. "Ana! Maria! Luați pacienții mobili, duceți-i afară pe scări imediat! Restul, cu mine - scoatem pacienții din paturi!"

Asistentele Ana Ionescu (28 ani) și Maria Stancu (32 ani) au început evacuarea pacienților mobili - i-au ajutat din paturi, sprijinindu-i pe scări. Scările erau înguste - 1.2 metri lățime, balustradă de fier, trepte abrupte. Fumul deja urca pe casa scării.

Elena, împreună cu asistentele Ileana Cristea (26 ani) și Gheorghe Marin (41 ani, infirmier), au început operațiunea imposibilă: scoaterea pacienților imobilizați. Fiecare pacient în ghips corp-întreg cântărea efectiv 100-120 kilograme (corpul plus ghipsul care acoperea trunchi și membre).

Primul pacient: Ion Popescu, 45 ani, ghips corp-întreg după operație pe coloană. Elena și Gheorghe l-au ridicat din pat - extraordinar de greu, ghipsul făcând corpul rigid ca o statuie. L-au cărat la ușă, apoi pe scări. Metoda: Gheorghe lua partea superioară (umeri), Elena partea inferioară (picioare), coborau trepte cu trepte, pacientul complet rigid între ei.

Fumul se îngroșa. La 6:30 - 7 minute de la incendiu - vizibilitatea pe scări era sub 3 metri. Tușeau continuu. Ochii arșeau. Dar continuau.

La etajul 3, secția 7B, asistenta Maria Gheorghiu (35 ani) organizase propria evacuare. Problema era mai gravă - 4 pacienți în comă, conectați la perfuzii, monitoare vitale. Trebuiau deconectați rapid dar sigur. Maria și asistenta Vasile Dumitrescu (29 ani) deconectau perfuziile, notau rapid pe hârtie medicația fiecărui pacient (pentru a continua tratamentul după evacuare), apoi cărau pacientul pe scări.

Un pacient în comă, complet nemișcat, 80 kilograme greutate moartă, trebuia cărat de două persoane pe scări înguste, prin fum din ce în ce mai dens, coborând cu spatele pentru a nu-l lăsa să cadă.

La 6:35, flăcările ajunseseră la etajul 1. Scările din spate ale pavilionului erau acum blocate de flăcări - flamă ieșind din ferestrele etajului 1, blocând accesul. Singura rută rămasă: scările din față, dar și acelea se umpleau rapid de fum.

Elena a luat decizia: "TOATĂ LUMEA PE SCĂRILE DIN FAȚĂ! MUTĂM TOȚI PACIENȚII PE SCĂRILE DIN FAȚĂ!"

Era o decizie riscantă - concentra toată evacuarea pe o singură scară îngustă. Dar alternativa era moartea prin flăcări sau fum.

Au cărat pacientul după pacient. Elena făcea 3-4 drumuri - cobora un pacient, urca înapoi, lua următorul. Fiecare drum dura 2-3 minute. Douăzeci de pacienți imobilizați. Fiecare căreat manual.

Fumul era acum atât de dens că trebuiau să respire prin cearșafuri ude. Maria Stancu alergase la baie, udase 10 cearșafuri, le distribuise echipelor. Cearșafurile ude peste gură și nas filtrau parțial fumul.

La 6:40, pompierii ajunseseră. Trei autospeciale de pompieri, 24 de pompieri, echipament complet. Au început stingerea la subsol și etajul 1, dar focul era violent - mobilier vechi, lemn uscat, ardea cu flăcări înalte de 4-5 metri.

Comandantul pompierilor, maior Vasile Pavel (38 ani), a văzut situația de evacuare. "AVEM OAMENI BLOCAȚI SUS?"

"PATRUZECI DE PACIENȚI! MAJORITATEA IMOBILIZAȚI! ASISTENTELE ÎI SCOT MANUAL!" a strigat un medic.

"TRIMITEM ECHIPE SUS SĂ AJUTE!" Vasile a trimis 8 pompieri cu aparate de respirație să ajute la evacuare.

Pompierii, cu aparate de respirație (avantaj imens în fumul dens), au urcat la etajele 2 și 3. Au preluat căratul pacienților imobilizați. Doi pompieri per pacient - putere mult mai mare, echipament de protecție, respirație fără probleme. Viteza de evacuare s-a dublat.

Dar erau încă 15 pacienți imobilizați la etajele superioare. Fumul ajunsese la concentrație critică - chiar cu cearșafuri ude, asistentele tușeau violent, amețeau de lipsa oxigenului.

Elena refuza să plece. "NU PLEC PÂNĂ NU SCOT PE ULTIMUL PACIENT!" La al 18-lea drum pe scări, a leșinat - intoxicație cu fum, lipsă de oxigen. Un pompier a luat-o în brațe, a dus-o afară, i-a dat oxigen. După 2 minute, și-a revenit. A vrut să urce înapoi. Pompierul a oprit-o fizic. "DOAMNĂ, NOI TERMINĂM! VOI AȚI FĂCUT DESTUL!"

La 6:57 - 34 de minute de la declanșarea incendiului - ultimul pacient imobilizat (Nicolae Stancu, 52 ani, ghips corp-întreg) a fost evacuat din Pavilionul 7. Toți cei 47 de pacienți erau afară, în siguranță, pe gazonul din fața pavilionului.

Bilanțul evacuării: 47 de pacienți salvați, zero decese, zero răniți grav din evacuare. Intoxicații ușoare cu fum la 12 pacienți și 6 cadre medicale (tratați cu oxigen, recuperare completă în câteva ore). Elena Popescu - intoxicație moderată cu fum, spitalizare o zi, recuperare completă.

Incendiul a continuat 3 ore. Pompierii au luptat să îl stingă, dar subsolul și etajul 1 au fost distruse complet. Etajele 2 și 3 - daune masive de la fum și căldură, dar structura rămasă. Pavilionul 7 a fost închis pentru renovare completă - 8 luni lucrări.

Anchetele au confirmat: scurtcircuit electric în cablaj vechi. Sistemul de ventilație netăiat cu damper-e anti-incendiu a permis fumului să se extindă rapid. Lipsa sistemului de sprinklere (neobligatoriu în 1934 când a fost construit pavilionul) a permis focului să crească necontrolat.

Elena Popescu și echipa ei - Ana Ionescu, Maria Stancu, Ileana Cristea, Gheorghe Marin, Maria Gheorghiu, Vasile Dumitrescu - au primit decorații de la Ministerul Sănătății. "Pentru curaj excepțional și devotament profesional în salvarea vieților pacienților." Maior Vasile Pavel și echipa de pompieri - de asemenea decorați.

Dar Elena, când a fost intervievată de presă, a spus simplu: "Pacienții mei erau imobilizați. Nu puteau fugi singuri. Treaba mea era să îi scot. Dacă eram în locul lor, aș fi vrut ca cineva să rămână și să mă salveze. Am făcut ce orice asistentă ar fi făcut."

Unul dintre pacienții salvați, Ion Popescu (primul evacuat de Elena), a spus mai târziu: "Eram în ghips complet. Nu puteam mișca nimic. Am văzut fumul venind. Am crezut că mor. Apoi Elena și Gheorghe m-au luat din pat și m-au cărat pe scări prin fum și flăcări. Nu am văzut nimic - fum complet - dar am simțit că mă țin ferm. Când am ajuns afară și am respirat aer curat, am plâns. Mi-au salvat viața literal."

Pavilionul 7 renovat a fost redeschis în mai 1973 - instalație electrică complet nouă, sistem de ventilație cu damper-e anti-incendiu, sprinklere instalate, scări de urgență moderne, alarme automate. Dar personalul medical bătrân de la Colentina încă povestește despre septembrie 1972, când un incendiu a cuprins un pavilion vechi, 47 de pacienți au fost blocați, majoritatea imobilizați complet, și o echipă de 8 cadre medicale au evacuat manual fiecare pacient în 34 de minute prin fum și flăcări, demonstrând că devotamentul profesional poate transforma oameni obișnuiți în eroi care riscă propria viață pentru a salva pe cei aflați în îngrijirea lor.