marți, 13 ianuarie 2026

$$$

 Există o bibliotecă unică în lume, Haskell Free Library, care este construită intenționat chiar pe granița dintre SUA și Canada. O linie neagră groasă traversează podeaua sălii de lectură. Cărțile sunt așezate pe rafturi în Canada, dar le împrumuți de la un birou aflat în Statele Unite. Este singurul loc unde poți sta pe un scaun, având un picior într-o țară și unul în cealaltă, citind o carte, fără să ai nevoie de pașaport. În trecut, a fost un loc de întâlnire emoționant pentru familiile separate de vize, care se puteau îmbrățișa legal în interiorul bibliotecii.


Clădirea istorică a fost inaugurată în 1904, fiind un dar oferit comunităților locale de către Martha Stewart Haskell și fiul ei, Horace. Familia a dorit să onoreze memoria capului familiei, Carlos Haskell, și să creeze un centru de educație care să unească oamenii din Derby Line (Vermont, SUA) și Stanstead (Quebec, Canada). Viziunea lor a fost aceea a unei prietenii transfrontaliere, motiv pentru care au insistat ca edificiul să fie ridicat exact pe linia de demarcație internațională, ignorând barierele administrative obișnuite.


Structura găzduiește nu doar biblioteca, ci și o sală de spectacole impresionantă, cunoscută sub numele de Haskell Opera House. Aceasta se află la etaj și prezintă o situație geografică la fel de bizară: scena este situată în Canada, în timp ce majoritatea scaunelor pentru public sunt amplasate în Statele Unite. Astfel, artiștii pot spune literalmente că performează în străinătate în fața audienței lor, iar aplauzele trec granița instantaneu, fără control vamal.


Regimul de acces în clădire este strict reglementat, deși pare permisiv. Există o singură intrare principală funcțională, situată pe partea americană a clădirii. Canadienii pot parca mașinile pe teritoriul lor și pot merge pe jos până la ușă, traversând linia de frontieră pe trotuar fără a fi opriți, cu condiția să intre direct în bibliotecă. Odată intrați, vizitatorii se pot mișca liber, dar la plecare trebuie să se întoarcă obligatoriu în țara din care au venit, altfel riscă amenzi uriașe și probleme legale.


În ultimii ani, biblioteca a devenit un sanctuar neoficial pentru persoanele afectate de restricțiile de călătorie. De exemplu, în perioada în care cetățenilor din anumite state le-a fost interzis accesul în SUA, familiile care trăiau de o parte și de alta a graniței s-au reunit aici. Bunici care nu își puteau vizita nepoții din America veneau din Canada la Haskell, unde puteau petrece câteva ore împreună, într-un spațiu cald și sigur, supravegheat discret doar de bibliotecari.


Colecția de cărți reflectă dualitatea culturală a instituției, oferind volume atât în limba engleză, cât și în franceză. Rafturile sunt organizate pentru a servi nevoile ambelor comunități, iar personalul este adesea bilingv. Deși instituția are două adrese poștale diferite – una în Quebec și una în Vermont – funcționează ca o singură entitate administrativă, sfidând birocrația care separă de obicei două națiuni suverane.


Securitatea în jurul clădirii este omniprezentă, chiar dacă nu este întotdeauna vizibilă. Zona exterioară este monitorizată constant de camere de supraveghere și de patrule ale poliției de frontieră din ambele țări (US Border Patrol și RCMP). Orice încercare de a schimba bunuri prin ferestre sau de a folosi biblioteca drept punct de trecere ilegală este detectată imediat, autoritățile tratând perimetrul cu maximă seriozitate.


Arhitectura clădirii este în stil victorian Queen Anne, cu elemente distincte precum fațada de granit și acoperișul de ardezie. Întreținerea unui astfel de monument istoric implică o logistică complicată. Pentru renovări, muncitorii trebuie să respecte legislația muncii din țara în care se află peretele pe care îl repară, iar materialele de construcție trebuie uneori să treacă prin vamă pentru a fi mutate dintr-o cameră în alta.


Un detaliu interesant este legat de situațiile de urgență. În cazul unui incendiu, pompierii din ambele localități, Stanstead și Derby Line, răspund apelului. Există un acord de cooperare care le permite să intervină rapid pentru a salva clădirea, indiferent de partea graniței de unde a pornit focul. Această colaborare forțată de geografie a întărit legăturile dintre cele două servicii de intervenție.


Astăzi, Haskell Free Library rămâne un simbol puternic al păcii și cooperării internaționale. Într-o lume în care granițele tind să devină tot mai rigide și mai fortificate, această bibliotecă demonstrează că cultura și cunoașterea nu au limite fizice. Linia neagră de pe podea nu este un zid care desparte, ci un punct de sutură care ține unite două comunități, amintind vizitatorilor că, în esență, sunt vecini care împart aceleași povești.

$$$

 Când era tânăr, Iulius Cezar a fost răpit de pirații cilicieni în Marea Egee. Când aceștia i-au cerut o răscumpărare de 20 de talanți (o sumă uriașă de argint), Cezar a început să râdă de ei și le-a spus că nu au habar pe cine au capturat, insistând să ceară 50 de talanți. În cele 38 de zile de captivitate, s-a comportat nu ca un prizonier, ci ca șeful lor: le scria poezii și îi obliga să le asculte, le ordona să facă liniște când voia să doarmă și îi amenința mereu, în glumă, că îi va crucifica. Pirații râdeau de „glumele” lui. După ce răscumpărarea a fost plătită și a fost eliberat, Cezar a adunat o flotă, s-a întors, i-a capturat pe toți pirații și, ținându-se de cuvânt, i-a crucificat pe toți. A fost o lecție brutală despre faptul că aroganța lui Cezar nu era o glumă.


Evenimentul a avut loc în anul 75 î.Hr., pe când Cezar avea aproximativ 25 de ani și nu deținea nicio funcție politică majoră care să impună respect la nivel internațional. El călătorea spre insula Rodos pentru a studia retorica și oratorie sub îndrumarea celebrului profesor Apollonius Molon, același maestru care îl instruise și pe Cicero. În apropierea insulei Farmacusa, nava sa a fost interceptată de pirații cilicieni, care controlau o mare parte din estul Mediteranei și erau cunoscuți pentru cruzimea și eficiența lor în jafuri maritime.


Imediat după capturare, Cezar a preluat controlul psihologic al situației într-un mod care i-a descumpănit total pe răpitori. În loc să fie speriat sau supus, el a tratat echipajul piraților ca și cum ar fi fost propria sa gardă de corp sau servitori nepricepuți. I-a trimis pe toți însoțitorii săi, cu excepția unui medic și a doi valeți, să meargă în orașele din Asia Mică pentru a strânge suma colosală pe care el însuși o stabilise. A rămas astfel singur în mijlocul unor oameni periculoși, bazându-se exclusiv pe forța personalității sale.


În timpul captivității, viitorul dictator roman nu s-a sfiit să participe la jocurile și exercițiile fizice ale piraților, demonstrând o lipsă totală de frică. Cu toate acestea, păstra o distanță aristocratică, refuzând să se coboare la nivelul lor cultural. Când aceștia făceau zgomot prea mare noaptea și îl deranjau, trimitea un servitor să le ordone să facă liniște pentru a se putea odihni, un ordin pe care pirații, paradoxal, îl respectau, amuzați de îndrăzneala tânărului nobil.


Una dintre activitățile preferate ale lui Cezar în acea lună a fost compunerea de discursuri și poeme, pe care apoi le recita cu voce tare în fața echipajului adunat pe punte. Dacă aceștia nu păreau impresionați sau nu înțelegeau subtilitățile literare, el îi certa pe față, numindu-i „barbari analfabeți” și „sălbatici”. Pirații acceptau aceste insulte cu umor, considerându-le drept excentricități ale unui roman răsfățat care nu înțelegea gravitatea situației în care se afla.


Suma de 50 de talanți de argint, echivalentul a peste o tonă de metal prețios, a fost strânsă cu greu de orașele aliate, dornice să mențină relații bune cu aristocrația romană. Odată ce banii au fost livrați și numărați, pirații și-au respectat partea lor de înțelegere și l-au debarcat pe Cezar în portul Milet. Ei au crezut că povestea s-a încheiat acolo și au rămas pe insula Farmacusa, probabil sărbătorind prada bogată pe care o obținuseră atât de ușor.


Cezar, însă, nu a pierdut nicio secundă. Imediat ce a pus piciorul pe uscat, s-a dus direct la docuri și, deși nu avea nicio autoritate militară oficială (fiind un simplu cetățean privat la acea vreme), a reușit să convingă proprietarii de nave și soldații locali să formeze o flotilă. A acționat cu o viteză fulgerătoare, demonstrând capacitatea sa de organizare și leadership care îl va face faimos mai târziu în Galia.


Întoarcerea sa la Farmacusa a fost atât de rapidă încât i-a luat pe pirați complet prin surprindere. Aceștia nu se așteptau ca fostul lor prizonier, pe care îl considerau un tinerel inofensiv și amuzant, să revină cu forțe armate. Cezar a reușit să le scufunde o parte din nave și să captureze majoritatea echipajului, recuperând nu doar cei 50 de talanți plătiți ca răscumpărare, ci și restul comorilor pe care aceștia le adunaseră din alte jafuri.


După capturare, Cezar i-a dus pe prizonieri la Pergam și l-a căutat pe guvernatorul provinciei, Junius Silanus, cerându-i să semneze ordinul de execuție. Silanus, însă, a ezitat, fiind mai interesat de posibilitatea de a vinde pirații ca sclavi pentru a obține un profit personal din vânzare. Văzând indecizia și lăcomia guvernatorului, Cezar a refuzat să aștepte o decizie birocratică ce ar fi putut dura luni de zile și a decis să aplice singur legea, ignorând ierarhia.


S-a întors la închisoarea din Pergam și a ordonat crucificarea tuturor piraților, exact așa cum le promisese în timpul captivității. Astfel, Cezar a demonstrat lumii romane două trăsături definitorii: că își ține întotdeauna cuvântul dat, indiferent cât de absurd pare, și că este capabil de o brutalitate calculată și eficientă.

$$$

 Cartea Recordurilor (Guinness Book) a fost inventată pentru a rezolva certurile de la bere. În 1951, Sir Hugh Beaver, directorul fabricii de bere Guinness, era la o vânătoare și a intrat într-o dispută aprinsă cu prietenii: care este cea mai rapidă pasăre de vânătoare din Europa? Au căutat în toate enciclopediile, dar nu au găsit răspunsul. Beaver și-a dat seama că în fiecare seară, în mii de pub-uri din lume, au loc astfel de certuri inutile. A decis să creeze o carte care să conțină toate superlativele lumii, special pentru a fi ținută în baruri și a pune capăt dezbaterilor. Ceea ce a început ca un instrument de marketing pentru bere a devenit cea mai vândută carte sub drept de autor din lume.


Pasărea care a stârnit această idee revoluționară era fluierarul auriu (golden plover). Discuția a avut loc în comitatul Wexford din Irlanda, pe malul râului Slaney, iar participanții nu reușeau să se pună de acord dacă această specie este mai rapidă decât potârnichea scoțiană (grouse). Lipsa unei surse unice de referință care să compare vitezele animalelor într-un mod clar l-a frustrat pe Beaver, dar i-a oferit și o perspectivă antreprenorială unică asupra nevoii umane de certitudine în privința faptelor triviale.


Pentru a transforma ideea în realitate, Beaver avea nevoie de cercetători meticuloși, capabili să verifice informații din domenii extrem de variate. Recomandarea a venit din partea unui angajat al companiei, Christopher Chataway, care cunoștea doi frați gemeni din Londra, Norris și Ross McWhirter. Aceștia conduceau o mică agenție de furnizare a faptelor și erau renumiți pentru memoria lor fotografică și obsesia pentru statistici și detalii obscure.


Întâlnirea decisivă a avut loc în 1954, când directorul berăriei i-a invitat pe gemeni la un interviu pentru a le testa cunoștințele. Beaver le-a pus întrebări dificile și specifice, iar răspunsurile lor rapide și corecte l-au convins imediat că ei sunt oamenii potriviți pentru proiect. Le-a oferit pe loc bugetul necesar pentru a deschide un birou dedicat compilării primei ediții, situat pe strada Fleet Street din Londra, într-o veche sală de sport transformată în redacție.


Munca de documentare a fost titanică, desfășurându-se într-o epocă fără internet sau baze de date digitale. Frații McWhirter au trimis mii de scrisori către astrofizicieni, gerontologi, zoologi și alți experți din întreaga lume pentru a obține date precise. Programul lor de lucru era extrem de intens, ajungând și la 90 de ore pe săptămână, scopul fiind verificarea fiecărei cifre înainte de a o include în manuscrisul final.


Prima ediție, care a avut 198 de pagini, a fost lansată pe 27 august 1955. Inițial, compania a tipărit cartea cu intenția de a o distribui gratuit proprietarilor de pub-uri care vindeau berea lor, ca un cadou promoțional. Cartea a fost legată într-un material impermeabil, special conceput pentru a rezista dacă se vărsa bere pe ea. Succesul a fost însă atât de fulminant, încât librăriile au început să o ceară spre vânzare publicului larg.


Până la Crăciunul anului 1955, „The Guinness Book of Records” ajunsese deja pe primul loc în topul celor mai vândute cărți din Marea Britanie. Beaver și frații McWhirter au realizat că au creat un fenomen cultural care depășea cu mult scopul inițial de marketing. Oamenii nu foloseau cartea doar pentru a rezolva dispute, ci o citeau din plăcere, fascinați de limitele extreme ale naturii și ale capacităților umane.


Pe măsură ce anii au trecut, natura recordurilor s-a schimbat. Dacă la început focusul era pe fapte științifice și naturale (cel mai înalt munte, cel mai adânc ocean), succesul cărții i-a motivat pe oameni să încerce să stabilească propriile recorduri. Au apărut categorii noi și neobișnuite, de la cel mai lung timp petrecut stând într-un picior, până la cele mai multe farfurii sparte cu capul, transformând cititorii din spectatori pasivi în participanți activi dornici de faimă.


Pentru a menține credibilitatea, organizația a dezvoltat un set riguros de reguli și proceduri de verificare. Astăzi, nu este suficient să susții că ai doborât un record; trebuie să ai martori independenți, dovezi video și, în multe cazuri, un judecător oficial prezent la fața locului. Echipa de management a recordurilor respinge anual zeci de mii de aplicații care nu respectă criteriile de siguranță sau care sunt imposibil de măsurat standardizat.


În prezent, Guinness World Records este mult mai mult decât o simplă carte; este un brand global de divertisment. Deși Sir Hugh Beaver a decedat în 1967, viziunea sa simplă născută dintr-o curiozitate la vânătoare continuă să inspire milioane de oameni. Anual, cartea apare în ediții noi, actualizate, fiind tradusă în zeci de limbi, rămânând autoritatea supremă în materie de performanță umană și extreme naturale.

$$$

 În lumea minusculă a albinelor există gesturi de o tandrețe neașteptată, aproape umană. Când obosesc departe de stup, unele specii de albine adorm epuizate direct în cupa florilor, uneori ținându-se strâns de piciorușe cu o altă albină, exact ca doi oameni care se țin de mână, pentru a nu cădea sau pentru a se simți în siguranță în timpul somnului.


Acest comportament fascinant este specific în special masculilor din anumite specii de albine sălbatice și solitare, cum ar fi cele din genul Diadasia (albinele de nalbă) sau tribul Eucerini (albinele cu antene lungi). Spre deosebire de femelele lucrătoare din coloniile de albine melifere, care au sarcini precise și se întorc în fiecare seară la adăpostul sigur al stupului, masculii sunt adesea nomazi. Odată ce părăsesc cuibul matern, ei nu mai au o casă stabilă și își petrec viața în exterior, fiind nevoiți să găsească soluții creative pentru a înnopta.


Alegerea florilor ca loc de odihnă nu este deloc întâmplătoare, ci reprezintă o strategie inteligentă de termoreglare. Florile cu formă de cupă sau clopot, cum ar fi florile de dovleac, nalbă sau floarea-soarelui, funcționează ca niște mici sere naturale. Corola florii reține căldura acumulată în timpul zilei și oferă protecție împotriva curenților de aer rece și a umezelii nocturne. Pentru o insectă cu sânge rece, menținerea temperaturii corpului este vitală pentru supraviețuire și pentru a putea zbura în dimineața următoare.


Mecanismul prin care se țin de floare sau una de alta este dictat de necesitatea stabilității. În timpul somnului profund, tonusul muscular al insectelor scade, existând riscul să alunece. Pentru a preveni acest lucru, albinele își folosesc mandibulele puternice pentru a mușca strâns tulpina sau o petală, blocându-se într-o poziție fixă. Picioarele rămân libere sau, în cazul în care împart floarea cu alți indivizi, se agață instinctiv de vecini, creând acele imagini virale care sugerează îmbrățișarea.


Fenomenul de grupare, numit agregare de somn, are și un rol defensiv. Deși sunt specii solitare, masculii se adună adesea în grupuri mici în aceeași floare sau pe aceeași ramură uscată. Dormind unii lângă alții, ei beneficiază de căldura corporală comună și creează o masă vizuală mai mare, care poate descuraja potențialii prădători. Întrepătrunderea picioarelor în aceste momente este pur pragmatică, asigurând coeziunea grupului pe o suprafață instabilă care se leagănă în vânt.


Starea de somn a albinelor este profundă și poate fi observată ușor prin poziția antenelor și a corpului. Când sunt treze, antenele sunt ridicate și scanează constant mediul, dar în timpul somnului acestea cad inerte, iar abdomenul poate pulsa mai lent. Cercetările au demonstrat că acest repaus este esențial pentru funcțiile cognitive; albinele private de somn au dificultăți majore în a-și aminti traseele către sursele de hrană și în a comunica eficient.


Pentru observatorii atenți ai naturii, aceste momente oferă o perspectivă rară asupra vulnerabilității insectelor. Masculii din speciile Melissodes, de exemplu, revin adesea seară de seară la aceeași plantă, dacă aceasta le oferă condiții bune. Ei marchează florile cu feromoni, semnalând altor masculi că acel loc este sigur pentru înnoptare, transformând o simplă plantă într-un dormitor comunitar temporar.


Riscurile la care se expun sunt totuși considerabile, deoarece nu beneficiază de protecția gărzilor de la intrarea unui stup. Păianjenii care pândesc în flori sau scăderea bruscă a temperaturii pot fi fatale. Faptul că unele flori, cum ar fi cele de dovleac, se închid pe timpul nopții, le oferă un avantaj suplimentar, sigilându-i într-un mediu protejat până când lumina soarelui declanșează redeschiderea florii.


Dimineața, procesul de trezire este lent și depinde de căldura soarelui. Albinele trebuie să își ridice temperatura corpului prin vibrații musculare sau băi de soare înainte de a putea decola. În timp ce se dezmorțesc în interiorul florii, ele se acoperă inevitabil de polen proaspăt. Astfel, imediat ce își iau zborul, devin agenți de polenizare extrem de eficienți, transportând materialul genetic către alte plante chiar de la prima oră.


Aceste scene de conviețuire pașnică în microcosmosul grădinii ne reamintesc că natura este plină de soluții ingenioase pentru confort și siguranță. Imaginea unor albine care dorm îmbrățișate pentru a supraviețui nopții reci demonstrează că instinctul de conservare și nevoia de proximitate fizică nu sunt trăsături exclusiv umane, ci legi universale care guvernează viața, indiferent de dimensiunea creaturii.

$$$

 Dacă te uiți la statuile antice grecești și romane din muzee, le admiri pentru albul pur al marmurei, considerând că aceasta era estetica rafinată a antichității. Adevărul este că, în original, aceste statui erau vopsite strident, aproape kitchos: togi roșu aprins, păr galben, buze rubinii și ochi pictați realist. Timpul și oxidarea au șters pigmenții, lăsând marmura albă. Când cercetătorii au folosit lumină ultravioletă pentru a detecta urmele chimice de vopsea și au recreat statuile în culorile originale, publicul a fost șocat: arătau ca niște păpuși de ceară sau personaje de benzi desenate. „Idealul clasic” al albului imaculat este, de fapt, o greșeală de interpretare a istoriei cauzată de trecerea timpului.


Această neînțelegere istorică majoră a prins rădăcini adânci în timpul Renașterii. Când marii artiști precum Michelangelo sau Donatello au început să studieze antichitatea, statuile dezgropate din pământul Romei își pierduseră deja culorile după secole de stat în sol umed. Artiștii renascentiști au crezut în mod eronat că grecii și romanii preferau piatra goală pentru a evidenția forma pură și anatomia. Astfel, sculptura vestică s-a dezvoltat pe baza unei erori, eliminând culoarea din artă timp de secole și impunând albul ca standard al eleganței și seriozității.


Tehnologia modernă a permis arheologilor să vadă invizibilul. Folosind tehnici precum fluorescența de raze X și spectroscopia în infraroșu, experții au putut identifica urme microscopice de pigmenți rămase în porii pietrei. De exemplu, particulele de malachit indicau culoarea verde, cinabru pentru roșu intens, iar azuritul pentru albastru. Chiar și praful invizibil cu ochiul liber a fost suficient pentru a cartografia exact modelul original al picturii, dezvăluind haine cu modele complexe și detalii ornamentale care astăzi par sculptate simplu.


Grecii antici foloseau o tehnică numită encaustică pentru a aplica aceste culori. Aceasta presupunea amestecarea pigmenților minerali cu ceară de albine topită. Amestecul rezultat era aplicat pe piatră, iar după răcire forma un strat durabil și lucios, care imita textura pielii umane sau luciul țesăturilor. Această metodă nu doar că oferea o vivacitate deosebită culorilor, dar proteja și marmura de eroziune. Fără acest strat protector, multe dintre detaliile fine ale sculpturilor s-ar fi pierdut mult mai repede.


Unul dintre cele mai surprinzătoare aspecte ale reconstrucțiilor este privirea statuilor. Astăzi suntem obișnuiți cu ochii „orbi”, albi, ai sculpturilor, care le conferă o distanță nobilă. În antichitate, însă, irisul și pupila erau pictate cu mare atenție, sau uneori realizate din pietre colorate și sticlă încrustate în orbite. Această schimbare transformă complet percepția asupra lucrării: statuia nu mai este un obiect abstract, ci pare o persoană vie care te privește înapoi, un efect de „mimesis” (imitare a realității) pe care sculptorii îl căutau cu obstinație.


Exemplul faimos al „Peplos Kore”, o statuie a unei tinere femei de pe Acropola din Atena, demonstrează complexitatea pierdută. Mult timp s-a crezut că poartă o rochie simplă, dar analizele au arătat că veșmântul ei era decorat cu o friză complicată de animale reale și mitologice, sfinx și capre, pictate în nuanțe vii de albastru și roșu. Ceea ce părea o suprafață netedă era, de fapt, o pânză pentru pictori, sculptura și pictura fiind arte inseparabile în acea perioadă.


Culorile aveau și un rol social important, nu doar estetic. Nuanțele folosite indicau statutul personajului reprezentat. Purpura, obținută cu greu din moluște marine, era rezervată elitei și regalității, în timp ce anumite nuanțe de ocru sau albastru egiptean aveau semnificații religioase sau militare specifice. O statuie necolorată ar fi fost considerată neterminată sau chiar o insultă la adresa zeului sau politicianului reprezentat, fiind lipsită de simbolurile vizuale ale puterii sale.


Chiar și arhitectura a suferit aceeași soartă a albirii istorice. Parthenonul din Atena, simbolul democrației și rațiunii, nu era clădirea sobră de marmură crem pe care o vedem azi. Frizele și frontoanele sale erau vopsite în culori saturate, cu fundaluri albastre pentru a scoate în evidență sculpturile și detalii aurite care străluceau în soarele mediteranean. Templele antice erau locuri vibrante, vizibile de la mare distanță, gândite să impresioneze prin opulență cromatică, nu prin minimalism.


Istoricul de artă Johann Joachim Winckelmann, în secolul al XVIII-lea, a fost unul dintre principalii promotori ai ideii că „culoarea contribuie la frumusețe, dar nu este frumusețe”, consolidând prejudecata împotriva policromiei. El și contemporanii săi asociau culorile vii cu popoarele „barbare” sau cu arta primitivă, refuzând să accepte dovezile vizuale care contraziceau teoria lor despre puritatea greacă. A fost nevoie de secole pentru ca lumea academică să accepte că gusturile anticilor erau mult mai exuberante decât s-a crezut.


Expoziția itinerantă „Gods in Color”, inițiată de arheologii Vinzenz Brinkmann și Ulrike Koch-Brinkmann, a adus acest adevăr în fața publicului larg, generând reacții amestecate. Deși științific sunt corecte, replicile colorate par multora vulgare sau lipsite de gust. Această reacție demonstrează cât de puternic ne-a fost modelată percepția de secolele de artă albă. Totuși, acceptarea policromiei ne ajută să vedem lumea antică așa cum a fost ea cu adevărat: plină de viață, diversă și vibrantă, nu o lume de fantome palide din piatră.

$$$

 În 1915, Charlie Chaplin era cel mai faimos om de pe planetă. Într-o zi, a decis să participe în secret la un concurs de „Sosii ale lui Charlie Chaplin” organizat într-un teatru din San Francisco, doar pentru amuzament. Fără machiajul său perfect și fără a se strădui prea tare, Chaplin a urcat pe scenă și a imitat... propriul personaj. Rezultatul? Juriul nu a fost impresionat. Chaplin nu doar că nu a câștigat, dar a ieșit pe locul 20 (alte surse spun locul 3, dar oricum nu a câștigat). A fost învins de oameni care îl imitau pe el mai bine decât o făcea el însuși în viața reală.


Acest episod hilar subliniază fenomenul cultural masiv cunoscut sub numele de „Chaplinita”, care cuprinsese America și Europa în acei ani. Imaginea „Micului Vagabond” (The Tramp) devenise atât de omniprezentă încât transcensa persoana actorului. Magazinele erau pline de păpuși, benzi desenate și cântece despre el. Concursurile de sosii erau extrem de populare la târguri și teatre, atrăgând sute de participanți care studiau cu sfințenie fiecare gest al personajului de pe marele ecran pentru a câștiga premiile modeste puse în joc.


Ironia situației provine din diferența majoră dintre omul Charles Spencer Chaplin și personajul său. În viața de zi cu zi, Chaplin era un bărbat tânăr, chipeș, cu ochi albaștri și fără acea mustață celebră. Mustața mică pe care o purta în filme era de fapt falsă, aplicată doar pentru a adăuga o notă de maturitate și comism feței sale expresive, fără a-i ascunde mimica. Fără costumația specifică, actorul trecea adesea neobservat pe stradă, fiind complet diferit de imaginea proiectată pe ecran.


Eșecul său în concurs s-a datorat, paradoxal, subtilității sale. Concurenții care l-au învins executau o caricatură a personajului, exagerând mersul legănat și gesturile stângace pentru a stârni râsul imediat al publicului și al juriului. Chaplin, pe de altă parte, juca personajul cu o naturalețe și o finețe care, pe o scenă de teatru aglomerată și în fața unui juriu care căuta clișee evidente, a părut probabil ștearsă sau lipsită de energie. El a oferit originalul, dar lumea dorea o copie îngroșată.


Costumația „Vagabondului” era, de asemenea, o combinație atent studiată de contraste, pe care imitatorii le replicau cu exactitate. Pantalonii largi, haina strâmtă, pălăria melon mică și pantofii uriași (purtati invers, stângul în dreapta și dreptul în stânga, pentru a obține mersul specific) creau o siluetă inconfundabilă. Într-un concurs de sosii, participanții investeau timp în a recrea acest aspect vizual perfect. Chaplin, intrând în concurs spontan, probabil nu a avut avantajul unei pregătiri vestimentare la fel de riguroase ca a celorlalți concurenți fanatici.


Psihologia din spatele acestui eveniment este fascinantă. Juriul avea o idee preconcepută despre cum „trebuie” să arate și să se miște Charlie Chaplin, o idee formată din cele mai memorabile și intense momente din filmele sale. Așteptarea lor era setată pe o frecvență de comedie fizică înaltă. Când adevăratul Chaplin a apărut, mișcările sale organice nu s-au potrivit cu tiparul mental exagerat pe care oamenii și-l formaseră. Realitatea a fost mai puțin convingătoare decât ficțiunea construită de imitatori.


Această anecdotă a fost confirmată chiar de Chaplin într-un interviu ulterior, povestind-o cu amuzament. El a menționat că a fost tentat să le dea o lecție de actorie celor care au câștigat, dar a preferat să rămână în anonimat și să accepte înfrângerea. Faptul că a putut râde de această situație arată că nu își lua propria faimă prea în serios și înțelegea mecanismele spectacolului. Pentru el, a fost o dovadă supremă că personajul său a devenit un bun public, independent de creator.


Povestea a devenit o legendă urbană cu multe variațiuni, unele plasând acțiunea în Monte Carlo, altele în diverse orașe americane. Totuși, esența rămâne aceeași și servește drept studiu de caz în cursurile de comunicare și psihologie despre percepție versus realitate. Arată cum simbolurile pot deveni mai puternice decât obiectul sau persoana pe care o reprezintă, căpătând o viață proprie în conștiința colectivă.


Întâmplarea demonstrează și talentul incredibil al actorului de a se transforma. Chaplin muncea ore în șir pentru a perfecționa acele mișcări care păreau atât de naturale pe ecran. Faptul că "nu a fost recunoscut" ca fiind el însuși este, într-un fel, cel mai mare compliment pentru capacitatea sa actoricească. El dispărea complet în spatele rolului, lăsând să se vadă doar Vagabondul, o entitate distinctă de britanicul rafinat care îl interpreta.


Astfel, locul 20 (sau 3) obținut de Chaplin la propriul concurs rămâne una dintre cele mai delicioase farse ale istoriei divertismentului. Este o amintire că succesul și recunoașterea sunt adesea filtrate prin așteptările subiective ale celorlalți. Charlie Chaplin a pierdut un premiu simbolic, dar a câștigat o poveste nemuritoare care umanizează mitul și ne face să zâmbim la aproape un secol distanță de la epoca filmului mut.

$$$

 Duelul poetic şi epistolar dintre

 Eminescu şi Veronica Micle 


În împrejurăririle întâlnirii lor, Veronica Micle continuă duelul poetic sentimental cu Eminescu, care-i urmărea fiecare creaţie şi o îndruma în ale poeziei, cum făcuse şi cu Slavici sau cum avea să-l îndrume şi pe Creangă, mai târziu, să-şi publice “Amintirile din copilărie”. Poeziile apărute în “Convorbiri literare” în anul 1876 exprimă pregnant criza pasională prin care trecea Eminescu. Ce a reprezentat pentru Veronica Micle, în creşterea talentului şi reliefarea expresiei sale literare, întâlnirea cu Eminescu, exemplifică, dincolo de replică, comparaţia dintre cea mai veche poezie a ei, păstrată până acum şi respinsă de la publicare de redacţia “Convorbirilor…” şi cuprinsă în mapa lui Iacob Negruzzi şi poemele sale de după anul 1875, sub influenţa poetului:

S-a stins de-acum, stinsu-s-au toate,/Plăcute ilusii de-acum vă las,/ Tristu meu suflet de azi nu mai poate/ Să simtă altă decât necaz,// Căci pe a lumei turbate valuri/ Credeam că lesne eu voi pluti/ Şi că viaţa-mi făr-de necazuri/ făr.de-ntristare se va sfârşi…” Acestă poezie ( Ilusiile mele) este caracteristică decepţionismului personal ieşean, demonstrând posibilităţile lirice incerte ale poetei, înainte de a primi influenţa lui Eminescu. El a îndrumat-o pe poetă să scrie poeme pline de sensibilitate, de corespondent intim ridicat la simbol, de inspiraţii materne şi de tematică florală. Creaţia Veronicăi Micle din acestă perioadă se afirmă prin câteva poezii, între care “Povestea crinului”, dedicată fiicei sale Valeria, dar mai ales în poemele publicate în “Convorbiri literare”, unde frământată între dorinţele maritale, apărute raţional, chemările iubirii găsesc urme în pateticele dezbateri lirice, închinate lui Eminescu: “Fugi” îţi zic, căci a mea minte/ Prevesteşte numai rău;/”Nu te du”şopteşte-n taină/ Sufletul şi dorul meu.// …Vai! Şi eu nedumerită/ Mă muncesc cu mult mai mult,/ Căci nu ştiu ce-ar fi mai bine:/Mintea, inima s-ascult?” Acest subtil dialog i-a prilejuit lui Eminescu replica în poezia “Minte şi inimă” în care poetul, prezent în casa Veronicăi, asistă la convorbirile dintre Ana (numele de botez al Veronicăi), o “mătuşă”- care este mama ei şi copii Bibi şi Muţi, figuri ale fiicelor ei.

 Aluziile privesc pasiunea nemărturisită dintre cei doi poeţi şi explică pentru cine scrisese Eminescu “Povestea codrului”, memorând drumul făcut cândva cu Veronica în vecinătăţile silvane ale Văratecului.

 Retrăind scene de dragoste, Eminescu se simte incomodat de “mătuşe şi rudenii”indiscrete, de care îşi dorea să fie ferit: “Şi ca mumii egiptene/ Stau cu toţii-n scaun ţepeni/…Iară tu suceşti ţigară/ Smulgi la fire din musteţi,/ Şi-n vorbirea-nteresantă/ Torni câte-un cuvânt isteţ”, refăcând strofa, chiar cu numele său: “Cum nu pot în toată voia,/ Măi Mihai să te desmierd/ Şi în ochii tăi cei negri/ Eu privirea să mi-o pierd.” Eminescu, din dorinţa de a simţi alături fiinţa dragă, se exprimă astfel: “Câteodată îmi închipui/ Pe femeia ce-aş dori,/Cum în cartea cea deschisă/ Peste umăr m-ar privi.// Urmărind astfel cu ochii/ Cartea sufletului meu,/Aş simţi-o îndărătu-mi/ Dar nimic n-aş zice eu;// Atunci raiul s-ar deschide/ Pentru mine pe pământ/ Şi ne-am spune-aşa de multe/ Făr-a zice un cuvânt” Între variantele poetice ale lui, Eminescu destăinuie că Veronica îi recita versurile şi chiar le memora:”…îmi spuneai a mele/ Dulci versuri pe de rost” (în “Departe sunt de tine”) iar în postuma “Minte şi inimă” evocă gingăşiile din locuinţa lui, când îl vizita Veronica: “Vii la spate, vezi ce scrie,/ Peste şiruri tu alergi,/ Şi iei pana chiar din mână, Singură v-o vorbă ştergi.// Şi să crezi că ştearsă-o lasă/ Dacă tu vei zice nu, Te aprobă, căci în minte-i/ Şi în inimă eşti tu.” Parcurgera corespondenţei Veronicăi cu prietena ei, Eugenia Frangolea, viitoarea soţie a lui Samson Bodnărescu, scoate la iveală mărturii directe despre preocupările Veronicăi în acestă perioadă. Femeia frecventa Teatrul Naţional, citea “Dramele Parisului”, roman “destul de fad”-după părerea ei- “Misterele Parisului” de Eugene Sue, care-şi plimba personajele prin case de prostituţie, prin saloane, prin închisori, prin mânăstiri, episoade patetice cu oameni oneşti, cu suflete candide, cu tipi siniştri. Veronica aprecia romanele scrise de George Sand şi de Doamna de Stael. Râvnea la rândul ei, aşa cum o ştia Eminescu, să înveţe limba lui Goethe, dorindu-şi să stea un an-doi la Berlin, după sfaturile lui Micle sau ale lui Eminescu.

În data de 24 decembrie 1875, Veronica îi scria prietenei de la Gotha: “Oh, sufletul meu se potriveşte atât de puţin acum distracţiilor cum eu însumi nu m-am gândit. Nu ştiu ce schimbare pe loc s-a petrecut în mine- zice poeta făcând aluzie la începuturile relaţiilor cu Eminescu- dar simt că inima mea, începând de anul trecut, a îmbătrânit cu zece ani, într-atât mă plictiseşte şi-ntr-atât mă simt rănită de tot ce văd.” “Între alte noutăţi despre mine, îţi voi spune că am fost invitată la balul Clubului, dar, închipuie-ţi, draga mea, că dacă ar fi să iau parte, ar trebui să fac o cheltuială de cel puţin 40 de galbeni, şi pentru ce? Decât doar ca să apari într-o lume a cărei eleganţă te va uimi şi care va privi cu milă la broasca proletară care se îndeasă în mijlocul ei; spune şi tu, dacă merită şi dacă nu e mai cuminte să rămâi acasă.”

Iubirea lui Eminescu pentru Veronica ( “ Tu blond noroc al unui vis deşert/ Tu visul blond unui noroc ce nu e”) a fost un narcotic plin de incantaţii de plenară iubire: “Cuvinte dulci inspiră-mi/ Privirea ta asupra mea să plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece/ Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi, // Tu nici nu ştii a ta apropiere/ Cum inima-mi de-adânc o linişteşte.” Pornind de la notaţia clipei, Eminescu crează poeme care retuşează meticulous, cu scrupul, metodic, scenele dintre el şi Veronica. La rândul lor, poeziile Veronicăi Micle primesc stimulul lui Eminescu, sunt chemări de iubire, confesiuni, mărturia unor hiaturi în raporturile dintre ei, mesaj al împăcării sau sincere omagii adresate aceluia care a găsit accente puternice şi patos artistic înaintea splendorilor firii, faţă de destinul omenesc confruntat cu propria nefericire.

Poezia “Icoană şi privaz”-1876 este chintesenţe erotică a lui Mihai Eminescu scrisă cu ocazie seratelor Veronicăi Micle. În anii aceia Veronica era Ana, numele ei din copilărie, prototipul etern al femeii iubite. Acum exprimarea patetică a poetului atingea extazul: “O, bate-ţi joc de mine, pigmeu deşert, nedemn,/ Ce am crezul o clipă de tine că sunt demn./ O, marmură curată, o, înger, o, femeie,/ Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scânteie,/ Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui/ C-al meu e trupul dulce?C-a mele: faţa-i, chipu-i…?/ Nebun ce sunt…Nu râzi tu? O, râzi de mine…Râzi./ Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,/ Să nu mai văd nainte-mi aceea frumoasă zeie, /Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie…/ Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui,/ Şi niciodată Ana nu m-a lăsat la sânu-i, Căci ea nu vrea iubire…vrea numai adorare…”

Amândoi trecuseră peste vămile începutului înfrigurat cu acele căutări de taină. Acum Veronica Micle îl adora pe poet, find pentru ea întruchiparea poeziei.

Veronica alesese un nume de taină sub care se semna, Tolla, iar Mihai Eminescu devenise Gajus: “Optzeci de ani îmi pare/ În lume c-am trăit/ Că sunt bătrân- Că Tolla/ De mult va fi murit…” Cu aceste nume s-au semnat şi în scrisori până la moartea lui Ştefan Micle. Tot ce a scris Veronica în acestă perioadă este mai întâi o dovadă că citea versurile lui Eminescu şi era fermecată de ele.

În acestă perioadă poeţii se întâlneau vara sau toamna la Văratic, Târgu-Neamţ, unde-şi depănau amintiri şi se iubeau departe de ochii lumii. Călugăriţele şi-i amintesc cum se plimbau seara pe drumurile Filioarei sau prin codri din prejur. Augustin Z. N. Pop, care a studiat topografia locurilor ne spune că cel mai frumos pastel din literature română, e vorba de “Călin-file din poveste” îşi are originile aici la Văratec, unde a identificat “codri de aramă”- fiind pădurea de stejari din apropiere şi “pădurea de argint”, plopii din zare care se pierdeau pe drumul Filioarei. Aici a compus poetul această bijuterie a literaturii române, având-o proaspăt în minte pe Veronica pe care o identifică cu “frumoasa lui mireasă”, el fiind Călin, “zburătorul”, “umbră fără de noroc”, care se strecura noaptea la ea în pat. Acum se desfăşoară nunta lor simbolică, alături de nunta gâzelor. Poemul este publicat la 1 noiembrie 1876 în “Convorbiri literare”, deşi era cules din perioada berlineză sub basmul versificat “Călin Nebunul”, preluat la rândul lui dintr-un basm povestit de una din mătuşile sale de la Agafton, pe care-l termină la Iaşi între 1875-1876.

Veronica împrumută de la poet ritmuri eminesciene, dând poetului o replică la poezia “La steaua”, care apare la 1 decembrie 1886: “Ar fi destul ca un cuvânt/ Şi-o lacrimă de foc/ Şă-ţi spue că pe-acest pământ/ Eşti singuru-mi noroc;// Şi-atunci când crezi că s-a sfârşit/ Şi patimă şi dor,/ Să simţi trezindu-se cumplit/ Uitatul tău amor.”

Prietenia dintre Eminescu şi Veronica Micle şi consideraţia pentru lirica ei au prilejuit lui Eminescu răspunsuri în câteva din capodoperile lui clasice, cum ar fi: “Povestea codrului”, “Decâte ori, iubito…”, “ S-a dus amorul”, “Când amintirile…”, “Pe lângă plopii fărăsoţ, “Luceafărul” etc. În aceste poeme se simte pe sute de pagini afecţiunea lui de purităţi pentru “nobila amică”, în alegorii, în detalii, în jocuri de cuvinte, în desene, în crearea de derivate onomastice. Pe alt manuscris introduce într-un context popular numele iubitei: “Alei, Veronică dragă,/ Uite, frunza cea pribeagă/ E ca viaţa noastră-ntreagă// Alei, dulce Veronică,/ Despărţirea rău ne strică, / Viţa trece, frunza pică.” În Bogdan Dragoş, personajul Bogdan este un alter-ego al lui Eminescu- adresându-se Anei, (care era numele de fată al Veronică): “ Tu eşti aşa de albă ca floare de cireşi,/ Şi soarta mea te puse în calea mea să ieşi,/ Să treci ca o uşoară crăiasă din poveşti,// C-o singură privire să-mi spui ce dulce eşti,/ Căci dulce eşti! De-atuncea, eu te visez mereu/ Tu gingaşă mireasă a sufletului meu” Ciorna este datată din 1876, din perioada revizoratului. El simte în Veronica “ unica mireasă” Dar în “Icoană şi privaz” îşi destăinuie şi condiţia sărăciei lui descurajatoare: “S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,/ Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie/ Şi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veşted,/ Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al meu creştet/ Şi-atunci rădicand capul, dând ochii peste spate, / Să văd, ah, pământeasca-mi duioasa-mi zeitate…/ Fugi, fugi!Ce te aşteaptă cu mine într-un veac,/ În care poezie şi visuri sunt un fleac!/ Nu te îndemn eu însumi ca să-mi urmezi în cale,/ Să fiu nemernic martor nefericirii tale./ Decât să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba-/ Cu rime şi cu strofe nu se-ncălzeşte soba./ Chiar inima de-aş da-o să bei dintr-însa sânge,/ Nevoia este ghiaţa ce-amoru-n grabă-l stinge.”


 “Îi plăcea – scrie Eminescu despre sine într-un concept de scrisoare din 1876 – să contemple ore întregi această dulce figură de marmură, să o soarbă în sufletul lui, prin mii de fibre, încât acum devenise al doilea său suflet, speranţa lui pe această lume deveni chiar viaţa sa, fiindcă el nu-şi amintea să fi trăit înainte de asta. Şi n-am măcar un portret bun al tău” – adăuga poetul în august acelaşi an. Urmează alţi doi ani de separaţie purificatoare în aşteptarea de această dată a unei hotărâri divine cu efect destinal: aceasta se petrece în 1879 prin moartea lui Micle, moment în care Veronica este receptată ca Marea Văduvă în eterna suferinţă faţă de care iubitul se proiectează în confesor şi adjuvant, cavaler de onoare predispus la sacrificiu: “…doresc ca cel puţin mie, care mă cred cel mai bun şi mai sincer amic al Dtale, să-mi comunici toate neajunsurile pe care neapărat vei fi având a le întâmpina în urma unei atât de dureroase pierderi “; se adaugă imaginea femeii ca geniu (spirit) călăuzitor spre o stare superioară, vestală menţinând aprinsă candela sfintei iubiri:”tu care, în zâmbete neînsemnate pentru altul pe mine mă îndumnezeieşti…” Cu o componentă a personalităţii sale, Veronica apreciază spiritualizarea de tip isihast, retragerea prin înălţare (În adânca durere de care sunt cuprinsă scrisoarea ta m-a făcut să plâng lacrimi de duioşie şi mângâiere, şi poate mai mult decât oricând am putut aprecia înălţarea sufletului tău…) dar, o lună mai târziu, se hotărăşte pentru izbăvitoarea unei ore de iubire: “Nu mă recunosc după noaptea noastră întreagă… iubire şi numai iubire, scumpul meu drag. Ce-ai visat? Mă vei ierta?”

Scrisoarea mai sus citată e din 7 septembrie 1879 însă cântecul de împlinire continuă şi în octombrie cu acea convingere sinceră a ilustrării unităţii fiinţiale după modelul androginului platonician pentru armonia căruia erau geloşi şi zeii: “Embrassons – nous Eminesco! Embrassons – nous Veronica!… tu, punctul luminos al vieţii mele… Micuţule Eminescu te îmbrăţişez, cum îmi îmbrăţişez copiii”. Acum e momentul când Veronica se racordează la iubirea visată, la experienţa onirică de anticipaţie (…tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal, visat şi dorit într-un chip vag, nehotărât chiar din copilăria mea.) şi tocmai când evocă cuibul paradisiac al perechii primordiale (Iată-mă la cuibuşorul meu, unde numai tu îmi lipseşti ca să mă cred în cer!), Eminescu cade în postura Ahasverus, perpetuu rătăcitor în imposibilitate de a se fixa: “Îţi scriu târziu pentru că abia alaltăieri m-am mutat.//…caut casă pentru Sf. Dumitru…” Din această postură, îndrăgostitul emite semnale consolatoare din perspectiva unei eternităţi reci şi abstracte în perfecţiunea ei siderală: “…singura mea avere sufletească, singurul meu amor, singura mea speranţă în lume.//…reîncep din nou cu acelaşi dor nemărginit şi sfânt cu care te-am iubit pururea.// Nicicând, absolut nicicând tu n-ai putut fi o cauză de supărare pentru mine, şi aceasta pentru pricina că tu eşti fericirea mea şi unica mea fericire şi fără tine nici n-aş avea la ce trăi. “

“Concomitent, Eminescu se scufundă în apele trecutului năzuind, antitetic, să fortifice un prezent pe care îl simte ameninţat şi nesigur (“Mă revăd la Viena. Ochii tăi frumoşi pătrundeau sufletul meu. Apoi la Iaşi, admirat şi sărbătorit în salonul tău…”) cultivând mitul perfecţiunii partenerului care nu este iubit pentru excesul de calităţi căci le are tocmai pentru că este iubit: “Tu eşti bună precât eşti de gentilă, delicată precât eşti de drăgălaşă, îngăduitoare precât eşti de dulce.” Veronica idealizează cu măsură după excesele dragostei incipiente (“…idealizasem prea mult persoana ta, nu era nici un defect pe care ţi l-aş fi putut presupune…), nu agreează postura de idol sacrificat (…va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată…”) şi e convinsă că paradisul erotic există doar hic et nunc: “…îţi va rămâne desigur o amintire încântătoare a iubirii noastre, în prezent noi suntem în cea mai frumoasă epocă a vieţii, tot ce-a precedat vârsta asta a fost nebunie şi copilărie, tot ce va urma după va fi dezgust şi osteneală… “În 1882 concluzionează că dragostea împărtăşită e o cale fundamentală de cunoaştere (“…atât de bine te-am înţeles şi-atât de bine te cunosc, în păturile cele mai ascunse chiar ale inimii tale, încât sunt singura fiinţă care-ţi scuz şi esplic neajunsurile perfectei tale fiinţi.”) şi e hotărâtă să treacă la o nouă vârstă a sentimentului, situându-se matern faţă de un Eminescu dezorientat în hăţişurile existenţei: “…tare am plâns după ce am primit scrisoarea ta; mi s-a făcut jale de tine că suferi singur, fără ca o mână de durere să-ţi atingă fruntea ta, care plăteşte cât o împărăţie, fără să ai suflet cu milă lângă căpătâiul tău.” În aceeaşi perioadă, Eminescu îşi apropie mitul damnaţiunii şi al pedepsei ispăşitoare (“Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduindu-ţi lucruri ce nu le-am ţinut, pentru că n-am fost în stare a le ţinea, n-am comis cel mai mare păcat faţa de singura fiinţă în lume care mie, neiubit de nimeni şi antipatic tuturor muritorilor mi-a dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ţie şi te-am rugat să mă ierţi), asociat cu ideea dragostei/perechii predestinate: Nu voi iubi niciodată o altă femeie şi tu rămâi în mintea şi sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele – singura mea aspiraţie şi viaţa cu tine singura mea speranţă. De aceea nu-mi face imputări nedrepte. Oricând, oriunde s-ar ivi putinţa de-a fi unul al altuia pentru totdeauna, voi primi-o cu plăcere; oricând va fi culmea fericirii mele de-a fi împreună.” Tot atunci, urcând Muntele sacru, poetul descoperă afinităţi ale propriei existenţe cu mitul christic: “Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patimilor lui m-a dat din friguri în junghi… piciorul meu drept e ca vai de el… pe deasupra mai am un junghi în partea dreaptă… Iată halul în care mă aflu…” Şi tot atunci, descoperă posibilitatea supravieţuirii cu iubirea pre moarte călcând: “dacă te văd înviez din morţi… iar când nu eşti faţă nu mai e viaţă.”

Pentru cea care l-a iubit, în 1889 Eminescu devenise obiect de cult, Dumnezeu al poeziei, aşa cum mărturisea într-o scrisoare către prietenii din Iaşi ai lui Eminescu: “Vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu – să-mi rămâie cel puţin acel al poeziei, care pentru mine s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.”

Micile şi marile supărări intervin încă din Iaşi, când Eminescu îi ceruse Veronicăi să se despartă de Ştefan Micle, fiindcă “ nu vrea să împartă cu nimeni iubirea” şi “să fie a lui oricum ar trăi şi oriunde”. Din acest timp este şi sonetul “Gândind la tine”(1876) unde poetul se arată mai mult fericit decât nefericit: “Gândind la tine fruntea-acum mă doare./ Nu ştiu ce rost mai are-a mea viaţă/ Când n-am avut o clipă de dulceaţă:/ Amar etern şi visuri peritoare!// De ce în noapte glasul tău îngheaţă!/ Vedea-vom ochii-mi încă-o dată oare/ Frumosul trup,- femeie zâmbitoare! Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n braţă?/ Tu, blond noroc al unui vis deşert,/ Tu, visul blond unui noroc ce nu e, De-i mai veni, să ştii că nu te iert.// Căci dorul meu mustrări o să-ţi tot spuie/ Şi sărutându-te am să te cert/ Cu desmierdări cum n-am spus nimănuie.”

Când pleacă definitive din Iaşi, Eminescu trimite “Convorbirilor…” poezii din care răzbat sentimentele de regret privind despărţirea lor (Despărţire): “Să cer un semn, iubito, spre a nu te mai uita?/ Te-aş cere doar pe tine, darn u mai eşti a ta;/ Nu floarea veştejită din părul tău bălai,/ Căci singura mea rugă-I uitării să mă dai.// La ce simţirea crudă a stinsului noroc/ Să nu se stingă asemeni, ci-n veci să stea pe loc?/ Tot alte unde-I sunbă aceluiaşi pârău:/ La ce statornicia părerilor de rău,/ Când prin acestă lume să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?/ La ce de-acu nainte tu grija mea s-o porţi?/ La ce să măsori anii ce zboară peste morţi?/ Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,/ Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,/ Când voi să uiţi norocul visat de amândoi…”

Starea depresivă a poetului este accentuată de afirmaţia că “iubita nu mai este a lui” şi singura dorinţă este să fie dat uitării. Iubita să uite că l-a cunoscut, să fie lăsat printre străini să moară necunoscut, iar pulberea să fie împrăştiată în vânt. “Tolla cea nenorocită”, după plecarea poetului, reînnoadă firul dragostei, îl îmbrăţişază din toată inima, vine în Bucureşti pe data de 27 octombrie 1878, unde “ într-o casă mică şi modestă ţi-am dat dovadă despre iubirea mea”. Este data când s-au cimentat legăturile lo

$$$

 În ianuarie 1985, groapa-săpătorilor de la Cimitirul Bellu din București au lucrat în cele mai grele condiții din istoria lor, săpând 340 d...