***

 ,,Spune-mi povestea cu Soarele care iubea atât de mult Luna, încât murea în fiecare seară, doar să o lase pe ea sa respire!" 

 

 Se spune că există o poveste de dragoste între Soare și Lună și că el o iubește atât de mult încât moare în fiecare seară doar ca să o lase pe ea să respire. Știu această zicală de foarte mult timp și de fiecare dată când îmi amintesc de ea, mă cuprinde o ușoară melancolie. Povestea lor de dragoste nu pare una prea fericită și totuși ei continuă să o trăiască metaforic, zilnic. Dacă m-ar întreba cineva care este momentul meu preferat al zilei, aș răspunde fără să stau pe gânduri, apusul. Trăind cu iluzia acestei povești triste de dragoste, m-am îndrăgostit de apusuri. Uitându-mă la cer, la spectacolul de nuanțe pe care acesta îl pune în scenă de fiecare dată când Soarele își lasă iubita “să trăiască”, rămân adesea înmărmurită de frumusețea lui. Acum am înțeles că apusul este declarația de dragoste a Soarelui pentru Lună. De ce? Pentru că de fiecare dată este surprinzător, diferit, edenic și niciun apus nu se compară cu altul, atât de mult o iubește Soarele pe Lună încât umple cerul de fiecare dată de cele mai frumoase culori pentru ca aceasta să știe că indiferent de faptul că sunt separați, dragostea lor există și se simte prin fiecare iubitor de apus, așa ca mine.

Care este momentul vostru preferat al zilei și de ce?

                           ✍️ Ana-Maria Popescu 

  

  Legenda Soarelui și a Lunii, frumoasă și tristă

Când Soarele și Luna s-au întâlnit pentru prima dată, s-au îndrăgostit nebunește. Și din acel moment au început să trăiască o mare poveste de dragoste.

 Dar pentru ca mulți erau împotriva iubirii lor, Dumnezeu a hotărât așa: Soarele va lumina Ziua si Luna va lumina Noaptea.

 Astfel, Soarele și Luna au fost obligați să trăiască separat. Ei s-au întristat foarte tare când și-au dat seama că nu se vor mai întâlni niciodată. Luna era din ce în ce mai tristă. Chiar dacă Dumnezeu îi daruise strălucire și 

puterea de a lumina întunericul nopții, era singuratică.

 Soarele, chiar dacă câștigase titlul de "Regele Astrelor" nu era nici el fericit.

 Dumnezeu îi privea și le vedea nefericirea.  Într-o zi i-a chemat din nou la el și le-a spus:

 - Luna, tu luminezi nopțile întunecate. Îți voi da puterea de a încânta îndrăgostiții și vei fi protagonista eternă a poeziilor. Asa, vei simți și tu dragostea.

 - Soare, tu vei fi cel mai important astru, vei lumina pământul întreaga zi, vei încălzi cu razele tale oamenii și plantele. Simpla ta prezență va face oamenii fericiți și va aduce viață pe pământ. Așa, vei simți și tu iubirea.

 

 Cu toate astea, Luna era din ce în ce mai tristă și înfricoșată de teribilul lor destin. Lacrimi amare curgeau în fiecare zi pe obrazul ei.

Chiar daca nu o vedea, Soarele simțea cât este de nefericită. Și a plecat din nou Soarele la Dumnezeu sa-i ceară o favoare:

 - Doamne, Luna este mult mai fragilă decât mine și nu suportă singurătatea. Tu, în marea ta marinimie, nu ai putea să o ajuți cumva? Și atunci Dumnezeu, în imensa lui bunătate a creat stelele pentru a-i ține companie și a-i fi tovarășe Lunii.

 Luna de câte ori era tristă vorbea cu stelele. Ele

încercau să îi aline supărarea și dorul. Dar de prea puține ori reușeau să o consoleze.

 Ei traiau în continuare separați. Soarele poza că este fericit, Luna nu putea însă să-și ascundă tristețea.

 Se spune ca, Dumnezeu i-a spus Lunii, că trebuie să fie întotdeauna plină și luminoasă.  Dar din pricina supărării nu prea reușea. În scurtele momente cât era mai fericită ea era Plină. În rest, era rece și mai lipsită de strălucire.

 Și tristețea lor creștea și creștea.

Atunci Dumnezeu s-a gândit să le înlesnească şi lor câteva momente în care să se vadă unul pe altul. Și așa, a creat Eclipsa.

 Se spune că atunci când se întâlnesc, strălucirea lor este atât de mare încât nu este bine să ne uităm la cer pentru că pute m orbi de la atâta dragoste.