***

 Astăzi îl amintim și pe Ion Gheorghe (n. 18 august 1935, Florica, Buzău-d.11 octombrie 2021,București) a fost un poet român, reprezentant al perioadei neomoderniste și al tendințelor neoexpresionistă și protocronistă.

Din volumele publicate:

Țara rândunelelor, București, 1963

Cultul Zburătorului, București, 1974

Cenușile, București, 1980

Și mai joaca jocului, București, 1985

Condica în versuri, București, 1987

Zalmoksiile, București, 1988

Muzaios, București, 2001

Elegii politice, București, 2002

Cogaioanele – Munții Marilor pontifi, București, 2004.

Tot mai des visez pământul - Ion Gheorghe

Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui;

trag plasele fire și rădăcini de ierburi oceanice

de parcă apa a luat carele cu otavă cosită.

În iulie-am fugit din Copenhaga spre satele lor,

am rămas pe malul câmpului și-am plâns după voi –

acasă mă scăldam ca păsările-n iarba de grâu,

și-adormeam în spicele pline de lapte.

În Danemarca n-am văzut drumuri de țărână

și-acest lucru l-aș fi dus în brațe pân-acasă...

și-acum, în Oceanul Atlantic visez pământul cu nefericirile lui.

Azi-noapte se făcea că lucrez într-o fermă străină,

numai pătule de porumb și hambare de grâu peste tot;

număram vârstele pe grăunțe de știuleți și de spice;

cele triste cu boabe de porumb, cele albe – cu sămânța de pâine;

în loc de bani aveam boabe de porumb în buzunare;

la casa cinematografului dădeam câte două, trei boabe de grâu,

la baruri dădeam două căciuli de porumb, să danseze femeile;

se putea turna în părul lor semănătură de secară și alte semințe.

Prețurile pe lume se vădeau peste tot în grăunțe și boabe;

cumpărai o cameră de hotel cu cincizeci de boabe pe oră,cu-o sută de boabe îți alegeai o femeie-mbătată...

Deodată a venit un vânt să dărâme pătulele;

valuri de grăunțe și boabe-au început să se ridice pe lume

oamenii săreau și se sprijineau cu barajele,

morile de vânt se mișcau lovite de semințe în aripi,elicele morilor de apă și scocurile se rupeau de porumb...

Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui;

se făcea că se pornise și apa pe sub noi;

din loc în loc se vădea că sunt amfore-ngropate

să cumpănească trecerea și-ntoarcerea lumiiși-acestea-și rătăciseră orologiile de ploaie și umezeală

încât ogoarele se preschimbaseră în lacuri,

și tot țăranii au sărit să sape șanțuri și-apeducte;

astfel apele se linișteau, amforele-și câștigau crugul orar

și tot tractoarele ieșeau să pună capăt stihiilor –

Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui...

Pe deasupra trecea pasărea de curând înviată;

ducea un pește-n plisc, și-l arunca-n pământ

și dintr-o dată oamenii se scăldau în sânge de pește,

dormeau pe mătase de carne de pește;

la baruri femeile se dezbrăcau câte patru pentru un hering;

o sticlă de gin scoțian se cumpăra cu un pește de munte;

o hidrocentrală se cumpăra cu două coșuri de crap,

harta astronomică de construire a unei rafinării de petrol

se putea cumpăra pe o căruță de pește din lacul Suhaia.

Am smuls, am stârpit, am tăiat sălciile și răchitele –

e bine c-avem vapoare de pescuit și iarăși e bine

să nu spargem toate lacurile de pe malul stâng;

oamenii pleacă din țări și li se-mprăștie casele,

de mare nevoie iese omul pe mare și-și părăsește copiii,multă bucurie când pleci, dar și multă, multă tristețe,

tot mai mulți muncitori pleacă de la casele și patriile lor –

Il tutto mondo è una paese...

dar vreau să mor ca un câine cu botul pe pragul  de-acasă.

Extras din volumul „Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic”,1966